23:52 21 Aprilie 2019
În direct
  • EUR20.15
  • USD17.91
  • RUB0.28
  • RON4.23
  • UAH0.67
    Acordul de la Munchen, 1938

    O şansă pierdută de a opri ascensiunea lui Hitler

    © AFP 2019 / STAFF
    Internaţional
    Sa primesc un link scurt
    31430

    În acest an se împlinesc 80 de ani de la acordurile semnate la München - principalul rezultat al negocierilor a fost decizia de a satisface cererile teritoriale ale Germaniei faţă de Cehoslovacia.

    BUCUREŞTI, 1 oct — Sputnik. Pe 29-30 septembrie 1938, la München, s-au desfăşurat negocieri între șefii de guverne din Marea Britanie, Franța, Germania și Italia — Chamberlain, Daladier, Hitler și Mussolini. Principalul rezultat al acestor negocieri a fost decizia de a satisface cererile teritoriale ale Germaniei față de Cehoslovacia.

    Elaborata schemă diplomatică iniţiată de Hitler — care avea drept scop extinderea celui de-al treilea Reich și revenirea Germaniei la statutul de mare putere europeană — s-a bucurat de un succes deplin. Fără a trage un foc de armă, Berlinul a primit regiunea sudetă, unde locuia circa un sfert din totalul populației din Cehoslovacia (în principal — etnici germani) și unde se afla localizată circa jumătate din industria grea a țării. Dar chiar mai important a fost un alt aspect: „democrațiile occidentale", reprezentate de Marea Britanie și de Franța, au recunoscut — de facto — nedreptatea impusă de sistemul Versailles-Washington privitor la noua ordine mondială, și, în cele din urmă, au fost de acord cu revizuirea acestuia.

    Anul 1938 a fost un an de cotitură în declanşarea celui de-al doilea război mondial. În martie, Germania a înglobat fără oprelişti Austria și devenise clar că nu se va opri aici. În directiva la planul "Grün" din 30 mai 1938, Hitler afirma: "Decizia mea fermă este distrugerea Cehoslovaciei prin acțiuni militare în viitorul cel mai apropiat" (Hass G., Münchner Diktat 1938. B., 1988. S. 159.). Însă poziția Occidentului i-a permis, însă, și de data aceasta, să-şi atingă obiectivele fără luptă.

    Părea evident că revigorarea rapidă a puterii economice și militare a Reichului, combinată cu ideologia nazistă și cu politicile revanșarde ale conducerii sale, amenințau în mod clar cu un nou conflict global cu consecințe imprevizibile. Şi cu toate acestea, guvernele de la Londra și Paris erau încrezătoare că sunt în deplin control al situației și că sunt în continuare stăpâni pe situație.

    De aceea, inițiativele unui „străin de clasă" cum era Uniunea Sovietică, de a reduce expansiunea lui Hitler și de a organiza un sistem de securitate pan-european nu a stârnit în rândul guvernelor occidentale decât iritare. Politica de izolare a URSS și „conciliatorismul" faţă de Germania în detrimentul intereselor țărilor mici au fost recunoscute drept singurele politici corecte, — Cehoslovaciei fiindu-i atribuit statutul de „monedă de schimb" în marele joc geopolitic.

    Pretențiile faţă de Cehoslovacia au fost exprimate pentru prima dată de Germania în aprilie 1938, aproape imediat după Anschluss-ul Austriei. Berlinul s-a poziționat ca apărător al populației germane din regiunea Sudetă, insistând asupra includerii acesteia în componenţa Reich-ului.

    După o serie de manevre diplomatice, pe 15 septembrie 1938, prim-ministrul britanic Neville Chamberlain s-a întâlnit la Berchtesgaden (în Alpii Bavarezi) cu Hitler, pe care l-a asigurat de angajamentul său în realizarea unei „apropieri germano-engleze" și s-a declarat gata de a satisface pretențiile germane.

    Pe 22-23 septembrie Chamberlain s-a întâlnit din nou cu Hitler, de data aceasta în stațiunea Bad Godesberg, unde și-a exprimat acordul său de principiu precum şi acordul Franţei aliate, faţă de poziția germană cu privire la problema cehoslovacă. Cu toate acestea, "führer-ul poporului german" a înaintat noi cereri prim-ministrului britanic. Ameninţând cu folosirea forței militare, nu mai vrut „o consultare a voinței poporului" din regiunea sudetă, ci transferul imediat al teritoriilor aflate în dispută către Germania. De fapt, era un ultimatum.

    În perioada 25-27 septembrie, "balanţa" războiului și păcii continua să oscileze. Franța, legată de Cehoslovacia prin tratatul din 1924, putea să-i acorde ajutor. În acest caz, Anglia nu mai putea rămâne deoparte. Intervenția franceză ar fi implicat și Uniunea Sovietică, care semnase la Praga un Tratat de asistență mutuală (1935), în care era prevăzut că pentru intrarea în război condiția necesară era implicarea părţii franceze. Într-o astfel de situație, Germania ar fi suferit o înfrângere rapidă. Însă toate acestea, din păcate, nu s-au întâmplat.

    Pe 27 septembrie, Hitler i-a trimis lui Chamberlain o scrisoare prin care și-a declarat angajamentul de pace și disponibilitatea de a garanta suveranitatea restului Cehoslovaciei. Acest mesaj a fost perceput de guvernul de la Londra ca fiind o manifestare de bun augur şi ca o dorinţă sinceră de a evita conflictul, britanicii plătind astfel cu interesele cehilor pentru propria lor pace a conştiinţei. Chamberlain a propus o conferință internațională și i-a cerut lui Mussolini să o organizeze. Hitler i-a invitat imediat la München pe conducătorii guvernelor Marii Britanii, Franței și Italiei. În același timp, nici URSS, şi nici chiar Cehoslovacia nu au fost invitate.

    În urma discuțiilor din 29-30 septembrie, Germania a primit regiunea Sudeţilor pe care şi-o dorea şi unde au fost introduse trupe germane în intervalul 1 —10 octombrie. În plus, guvernul cehoslovac trebuia să "soluționeze în termen de trei luni problemele minorităților poloneze și maghiare". În practică, aceasta a condus la anexarea Sileziei (Teschen) de către Polonia, urmată de anexarea de către Ungaria a unor regiuni din sudul Slovaciei.

    La 30 septembrie Germania a semnat o declarație comună cu Anglia, prin care a fost declarată voința „celor două popoare de a nu mai purta război între ele", şi de „a se consulta cu privire la aspectele de importanță vitală pentru Marea Britanie şi Germania, pentru soluționarea tuturor diferendelor contribuind astfel la pacea în Europa" ("URSS în lupta pentru pace în ajunul celui de-al doilea război mondial" («СССР в борьбе за мир накануне второй мировой войны»). Moscova, 1971, 21-22.).

    O declarație similară franco-germană a fost încheiată pe 6 decembrie. În cele din urmă, aceste documente s-au dovedit a nu avea nici o semnificație practică.

    În martie 1939, Hitler, încălcând aceste promisiuni făcute anterior pentru a suprima suveranitatea restului Cehoslovaciei, Republica Cehă fiind transformată într-un protectorat german — „Boemia și Moravia" — iar Slovacia primind din mâinile germanilor, „independența". Reacția oficială a Marii Britanii și a Franței la aceste evenimente s-a redus la un protest formal.

    Mai rămăseseră doar câteva luni până la declanşarea celui de-al doilea război mondial, care a dus suferință și moarte pentru peste 60 de milioane de victime.

    Catastrofa iminentă ar fi putut fi împiedicată numai prin unitatea de acțiune dintre Marea Britanie, Franța și URSS. Însă, pentru aceasta, puterile occidentale ar fi trebuit să militeze cu fermitate pentru crearea unui sistem de securitate colectivă, promotorul căruia era Uniunea Sovietică.

    Întâlnirea lui Vladimir Putin cu Donald Trump la summit-ul G20 din Germania
    © Sputnik / Михаил Климентьев

    Cu toate acestea, posibilitatea unificării eforturilor acestor ţări a fost considerată indezirabilă de către cercurile conducătoare din Marea Britanie și Franța. Pentru o alianță anti-fascistă puternică era necesară atât încredere reciprocă între statele europene mari și mici, bazată pe vechea regulă «Pacta sunt servanda» ("Tratatele trebuie respectate" (lat.), cât şi disponibilitatea lor reală, cât mai curând posibilă, pentru implementarea unei puternice forțe armate în cazul unui război cu Germania. Aceste condiții erau absente în anii 1938-1939. Occidentul, neavând încredere în URSS și temându-se de "spectrul comunismului", a preferat un fals compromis cu Hitler.

    Discriminarea internațională a Uniunii Sovietice în perioada dintre primul și cel de-al doilea război mondial a fost într-o anumită măsură consecința Marii Revoluții Ruse din 1917, care a speriat foarte mult Occidentul. Dar, în același timp, a fost şi o continuare logică a politicii occidentale tradiționale de a "restrânge" și de slăbi Rusia. Această atitudine dictată de prejudecăţi i-a împiedicat pe liderii occidentali să recunoască amenințarea reală, a contribuit la creșterea crizei şi nu a permis crearea unui sistem fiabil de securitate colectivă.

    Poziția auto-distructivă "fiecare pentru sine", subestimarea absolut tragică a pericolului fascismului, incapacitatea de a-și subordona propriile interese egoiste sarcinilor comune ale dezvoltării pașnice, dorința Angliei și Franței de a-și rezolva problemele în detrimentul celorlalţi a întărit poziţia Germaniei naziste și a oferit condiții favorabile pentru continuarea expansiunii.

    Lumea a plătit un preț teribil pentru această greșeală.

    Autor: N. Ilievski

    Tagurile:
    Acordul de la Munchen 1938, Chamberlain, Daladier, Mussolini, Adolf Hitler, Munchen
    Reguli de utilizareCOMENTARII


    Știrile Zilei