23:34 24 Februarie 2018
Chişinău-5°C
În direct
    Miel

    Mielul Pascal S-a jertfit. Noi nu mai trebuie să-l sacrificăm

    © RIA Novosti. Igor Zarembo
    ROMÂNIA-MOLDOVA
    Sa primesc un link scurt
    0 0 0

    "Să nu vă aduceți aminte de ce-a fost odată şi să nu luaţi în seamă de ce-a fost demult! Iată, Eu voi face lucruri noi care acum vor răsări şi pe care voi le veți cunoaște" (Isaia 43: 18 - 19)

    Editorial de Ilie Catrinoiu

    Una din marile probleme cu care se confruntă azi Biserica Ortodoxă Română este aceea că nu reuşeşte să articuleze un limbaj actual prin care să spargă iluziile şi idolii mileniului III. Capacitatea lingvistică a umanităţii a fost confiscată de ideologiile moderne şi postmoderne şi tinde din ce în ce mai mult să fie transferată în reţele de altgoritmi postumani. În tot acest joc macabru, de-un totalitarism orwellian, cuvintele şi-au pierdut sensul şi sofismele au luat locul raționamentelor, iar opinia a luat locul științei. E păcat să ai păreri, scrie sfântul Antonie cel Mare în Filocalia I, raţional fiind doar omul capabil să judece drept ce este bine şi ce este rău; de aici decurge spiritul autentic ştiinţific şi raţional.

    Biserica nu este tradiţie

    Menţionăm că nu ne referim aici la izvorul revelaţiei, sfânta Tradiţie. Criticăm însă imobilismul şi lipsa dinamicii din acţiunea şi cuvântul Bisericii; criticăm neputinţa de azi a Bisericii Ortodoxe Române (cler, popor) de a articula şi de a actualiza mistica şi dogma în vederea soluţionării problemelor ecologice şi lipsurilor socio-economice cu care se confruntă România.

    De când BOR şi-a pierdut autonomia canonică în urma Regulamentelor Organice, sub influenţa directă a sectei Iluminist-Occidentale, aşa cum menţiona la vremea lui Nicolae Iorga, în vocabularul Bisericii cuvântul "tradiţie" a căpătat alt sens, şi anume înţelesul a tot ceea ce este lipsit de actualitate şi viziune. Brusc, Biserica şi-a abandonat etosul eshatologic, a renunţat în limbajul şi în misiunea ei la pregătirea viitorului şi s-a izolat într-un trecut ideologizant lipsit de dinamică. Brusc, Biserica nu se mai ocupă de prezent şi viitor, ci de conservarea trecutului.

    Acest fenomen străin de revelaţia divină a fost amplificat decisiv de intelectualii liberali (de dreapta sau de stânga), atât în perioada paşoptistă, cât şi după 1990; ei nu gândesc din unghi filocalic şi eclesiologic, ci echivalează Biserica cu un fenomen cultural (vezi conferinţa lui Patapievici de la Cluj din 2014; tezele lansate, precum "mintea creștină este cel mai puternic dispozitiv inventat de o civilizație" sau că "fără civilizația creștină, n-ar fi fost posibilă civilizația modernă", nu au niciun fundament ştiinţific şi sunt lipsite de logică).

    Biserica a rămas astfel izolată într-un trecut ce azi nu mai există; în loc să discutăm despre extincţia vieţii şi globalizarea sărăciei pe Planetă generate de liberalism, creştinii discută despre conflictele inter-confesionale din urmă cu 1000 de ani; în loc să observăm că toate ereziile din primul mileniu creştin sunt adunate în liberalism (de stânga sau de dreapta), noi ne războim cu Arie, cu Papa şi cu Patriarhul Ecumenic.

    Chiar şi predicile clerului sunt de un pesimism şi de o dezarmare totală în faţa viitorului. Ei bine, nu asta e Biserica. Trebuie să spunem că Biserica nu are nimic în comun cu trecutul imobil. Biserica nu predică întoarcerea într-un trecut ideal şi nici nu se bazează pe un trecut. Timpul Bisericii nu este nici ciclic, nici ireversibil sau liniar; timpul Bisericii este nou. Hristos este noutatea infinită. Fiind noutate infinită, Biserica construieşte prezentul şi viitorul. Cu cât trece timpul, Hristos este mai nou şi mai actual. Cu cât Biserica înaintează în timp, ea devine şi mai nouă şi mai actuală din toate punctele de vedere, atât în limbaj, cât şi în faptă, în cunoaştere şi ştiinţă. Profunzimea şi actualitatea Bisericii sunt mai pronunţate pe măsura ce timpul se apropie de a doua venire a lui Hristos.

    Dar ideologia liberală, această sumă universală a sectelor şi izvor al utopiilor, de la cea comunistă la cea transumanistă de azi, este cea care a inventat cuvântul "traditie" şi l-a atribuit Bisericii. Orice formă de totalitarism se manifestă prin confiscarea atributelor Bisericii. Iar liberalismul, ca şi marxismul, confiscă continuu atributele Bisericii. Primul atribut al Bisericii confiscat de liberalism este cel eshatologic. Aşa se explică de ce liberalismul este utopie: pentru că ia Bisericii dreptul de a lucra viitorul, îl neutralizează şi îl modifică după propriile linii mitologice de forţă. Iar viitorul dacă nu este eshatologic, este utopic. Prin această confiscare s-a înlesnit instaurarea comunismului, a nazismului şi a fascismului, iar acum tot prin această confiscare se instaurează transumanismul.

    Biserica este noutatea infinită care construieşte prezentul şi pregăteşte viitorul având ca bază pe Hristos, capul ei, nu vreun trecut sau vreo tradiţie! În acest fapt constă mântuirea lumii sau a popoarelor; pentru că a te mântui înseamnă a te salva din fatalismul orb al destinului şi a intra în viaţă. Destinul uman sau istoric al civilizaţiei este bolnav, oricum l-am lua; dacă judecăm lucrurile doar prin destinul personal sau colectiv, vedem că nu dăm decât de drame, accidente şi tragedii. Nu pentru că natura umană ar fi rea, căci ştim că natura umană este bună, ci pentru că accidentul este inerent gesturilor umane. Or, a intra în viaţă este altceva. Viaţa este energia necreată care vindecă şi transformă persoana umană, civilizaţia şi toată creaţia. Viaţa este bucurie, este iubire, este bunăstare materială şi mentală, este forţa personală ce ţine Planeta verde.

    Liturghia trebuie recuperată

    Din păcate, Biserica Ortodoxă Română nu îşi asumă responsabilităţi. BOR nu îşi urmează în totalitate vocaţia eshatologică. Desigur, săvârşirea Euharistiei reprezintă centrul rugăciunii, centrul sau izvorul sfinţeniei, dar fapta noastră omenească şi aportul nostru în manifestarea acestui centru au fost lăsate de izbelişte. Cuvântul "Liturghie" vine din greacă din "laos" şi "ergon"; "Laos" înseamnă "popor" şi "ergon" înseamnă "lucrare". Deci Liturghie înseamnă lucrarea poporului; Liturghia nu este o slujbă sau o parte a cultului, ci este lucrarea publică, adică politică, a poporului, înfăptuirea societăţii lui Hristos. Numai noi, scolasticii şi papagalii modernităţii, am pierdut de-a lungul timpului sensul Liturghiei şi am redus-o la fast şi cult între patru ziduri, dând frâu liber haosului şi utopiei în lume.

    Timpul liturgic eshatologic, orientat spre viitor pentru primirea lui Hristos în a doua venire, a fost astfel înlocuit cu timpul ciclic al tradiţiei. Sărbătoarea creştină de azi, secularizată total, repetă an de an nişte gesturi umane înscrise în fatalismul orb al destinului; să ne mai mirăm de ce plictisul este fenomenul general al vremurilor de azi?

    Comercializarea Paştelui

    Să luăm de exemplu Paştele. Astăzi nu mai trăieşte nimeni faptul că sărbătoarea Învierii Domnului realizează victoria omului asupra morţii biologice şi spirituale, dar şi victoria vieţii asupra degradării. Nu doar omul se înnoieşte prin Înviere, ci toată creaţia, toate plantele, toate animalele. Tot ceea ce este viu înviază regenerându-se, dar mai ales ceea ce este mort înviază.

    În schimb, sub fantasma călăuzitoare a tradiţiei, astăzi oamenii sărbătoresc de Paşte iepuraşul sau preparatele din miel. Paştele este astăzi o imensă piaţă, în cel mai liberal mod cu putinţă, în care se taie mielul. Am făcut din Învierea Domnului comerţ şi jertfă sângeroasă. Iar acest lucru, conform Bibliei şi sfinţilor părinţi, nu are nimic hristic în el.

    Mielul nu mai trebuie sacrificat

    Mielul a început să fie sacrificat la evrei din ziua de 14 Nissan (aprilie) pe vremea lui Moise. Atunci s-a instituit prima dată Paştele iudaic, în ziua eliberării poporului evreu din robia egipteană. Sensul mielului sacrificat de evrei începând cu acel moment istoric era salvarea de la moarte a întâilor născuţi în urma pedepsei divine peste toţi copiii Egiptului pe care Domnul a dat-o în acea noapte, iar simbolismul spre care arăta atunci mielului sacrificat era Hristos ce avea să se sacrifice pentru mântuirea lumii. Jertfirea animalelor, a viţeilor sau a mieilor, a fost poruncită de Dumnezeu evreilor doar pentru a-şi mărturisi păcatele, nu şi pentru iertarea lor. Sacrificarea animalului, în Vechiul Testament, era un fel de spovedanie. Căci iertarea păcatelor, adică salvarea din fatalismul orb al destinului şi intrarea în viaţă, a venit mai târziu prin Hristos.

    Din momentul în care Hristos se jertfeşte, mielul legii vechi este înlocuit cu Mielul legii noi. Această schimbare radicală este arătată în preoţia lui Hristos, care e după rânduiala lui Melchisedec, nu după cea a lui Aaron în care se aduceau animale pentru jertfă. "Căci unei schimbări a preoţiei îi urmează neapărat şi o schimbare a legii" (Evrei 7: 12). Iar profetul Isaia a scris despre schimbarea radicală a legii: "Să nu vă aduceţi aminte de ce-a fost odată şi să nu luaţi în seamă de ce-a fost demult! Iată, Eu voi face lucruri noi care acum vor răsări şi pe care voi le veţi cunoaşte" (Isaia 43: 18 — 19).

    Hristos este jertfă şi jertfitor, Păstor şi Miel, Împărat şi Arhiereu, Om şi Dumnezeu, Începutul şi Sfârşitul.

    Prin urmare, creştinii nu trebuie să mai taie miei de Paşte. Este un obicei care alterează percepţia umană asupra timpului şi ne pune în contradicţie totală cu realitatea Învierii Domnului. Repetăm an de an o tradiţie care nu ne spune absolut nimic despre viaţă şi înviere, ci despre moarte şi violenţă, despre fatalismul orb al destinului: sacrificarea mielului, un animal atât de blând.

    În Biserica primară nu se sacrifica mielul de Paşte. Iată ce scrie fericitul Augustin: "Cei credincioşi ştiu că Dumnezeu a prezis că toate jertfele vor fi oprite şi se va oferi o singură jertfă care spală cu adevărat toate păcatele — trupul lui Hristos" (PSB, vol. 13, p. 329). Iată ce scrie şi sfântul Epifanie de Salamina: "Paştele nostru, Paştele Cel adevărat, Hristos, S-a jertfit şi orice făptură este nouă în Hristos, orice credinţă este nouă în Hristos; legi noi, nou e poporul lui Dumnezeu; nou, iar nu vechiul Israel; Paşte nou, tăiere-împrejur nouă şi duhovnicească; jertfă nouă şi nesângeroasă; Testament nou şi dumnezeiesc" (PSB, vol. 12, p 474 — 475).

    Ilie Catrinoiu este critic social şi membru fondator al Ligii Distributiste Române Ion Mihalache; el scrie despre politică, economie şi cultură dintr-o perspectivă creştină.

    Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu cea a redacției Sputnik.

    Reguli de utilizareCOMENTARII



    Știrile Zilei