01:15 21 Aprilie 2021
În direct
  • EUR21.69
  • USD18.00
  • RUB0.24
  • RON4.40
  • UAH0.64
    ANALIZE
    Sa primesc un link scurt
    1812283

    Manuel Ochsenreiter este redactorul șef al revistei ”ZUERST!” din Germania și a lucrat ca jurnalist de război în Siria, Iran, Liban, Kosovo, Donbass și în multe alte părți ale lumii.

    Manuel Ochsenreiter este un fin cunoscător al politicii europene și al mișcărilor suveraniste, având o viziune de ansamblu asupra realităților geopolitice ale lumii și cunoscând în mod direct, ca jurnalist, multe dintre teatrele de conflict de pe mapamond. El a acceptat să răspundă întrebărilor Sputnik într-un interviu exclusiv prin care să prezinte publicului din România marile schimbări geopolitice care sunt în curs în această perioadă.

    Domnule Manuel Ochsenreiter, vă mulțumesc înainte de toate pentru că ați acceptat să acordați acest interviu Agenției Sputnik pentru publicul din România. Și acum, prima întrebare: ați studiat evoluția partidelor naționaliste din Europa timp de ani de zile. Care este viitorul naționalismului în Europa?

    Arealul partidelor naționaliste, patriotice sau așa-zis populiste din Europa este foarte divers. Ca în orice altă tabără politică, trebuie să distingem mai degrabă între mișcările pro-sistem și cele anti-sistem. Naționalismul însuși poate fi văzut și ca un instrument ideologic cu menirea de a fi folosit în diverse scopuri. Suntem chiar acum martorii modului în care, în special în Europa de Est, naționalismul este utilizat în scopul direcționării transatlantice, în principal din cauza elementului anti-rusesc din aceste naționalisme. Observăm cum aceste naționalisme sunt stimulate și sponsorizate de structuri de la Washington, de vreme ce servesc intereselor Vestului.

    Pe de altă parte, putem vedea și curente naționaliste care se concentrează pe criticile aduse administrației de la Bruxelles și care solicită conservarea suveranității propriilor lor națiuni, așa cum se manifestă naționalismul în Franța, Italia sau Germania. Acestea, de obicei, împărtășesc în egală măsură și un criticism dur împotriva influenței SUA în Europa.

    Și mai sunt câteva curente naționaliste în Europa care se concentrează doar pe dispute teritoriale cu vecinii lor, în timp ce altele sunt doar variante de ”regionalisme” și ”separatisme”.

    Dezvoltările recente arată că toate mișcările anti-sistem din Europa vor crește în importanță din cauză că scepticismul europenilor împotriva sistemului centralizat al UE de la Bruxelles este, în egală măsură, în plină evoluție. În Franța, Marine Le Pen demonstrează în aceste zile că are rezultate excelente în sondajele de opinie. Este foarte posibil ca ea să devină următorul președinte al Franței. Dar până și mișcările naționaliste – indiferent cum sunt structurate și organizate – vor fi măsurate tot după succesul lor în poziții de conducere. Acest lucru înseamnă că au nevoie de soluții reale, altele decât fluturarea steagurilor și mantrele patriotice. Ele vor trebui să rezolve problema migrației într-o manieră deșteaptă și organizată, vor trebui să se confrunte cu probleme sociale grave care se accentuează acum din cauza carantinei anti-coronavirus. Vor trebui de asemenea să coopereze și să își identifice propriul lor concept european. În opinia mea, naționalismul are o șansă reală doar dacă acționează și se implică sub forma unei alianțe europene, având o politică externă puternică și cooperantă înspre granițele de Est și de Sud ale Europei.

    Atunci, o întrebare legată de cea anterioară: mai are sens să vorbim acum despre statul național suveran în cadrul Uniunii Europene?

    Chiar și numai această întrebare și ar putea să îi supere pe anumiți specialiști constituționali din Europa. Suveran, într-o democrație, este poporul, iar nu premierul sau președintele țării. Dacă entitatea statală vrea să își cedeze drepturile suverane unei suprastructuri supranaționale precum UE, poporul suveran ar trebui să fie întrebat printr-un referendum. Întotdeauna are sens să gândim și să vorbim despre drepturile suverane. În cele din urmă, un stat – fie el național sau o entitate supranațională – care renunță la suveranitatea sa, renunță de fapt la propriul său fundament existențial.

    Cum percepeți evoluția României după 2007, anul admiterii sale în Uniunea Europeană?

    Mai bine îi întrebați direct pe români despre acest lucru. Dar îmi imaginez că mulți cetățeni din România sunt dezamăgiți de evoluțiile ulterioare. UE a venit cu atât de multe promisiuni pentru oameni, dar câte dintre ele au fost îndeplinite? A fost cu adevărat visul românilor de a călători în Europa despre a presta muncile de jos din Germania? Și acesta este numai un exemplu.

    Sunteți expert în politica germană și în cea europeană. Cum Germania este liderul incontestabil al UE, în ce direcție credeți că Germania va direcționa Europa în viitorul predictibil?

    Acesta este un subiect lung și dificil. Germania este, într-adevăr, motorul Uniunii Europene. Germania poate trăi fără UE, dar UE cu siguranță nu poate fără Germania. Până acum, Germania a dus un fel de ”politică dublă” în UE: în timp ce a fost fără îndoială liderul și influencer-ul economic al întregii Europe, Germania este din punct de vedere politic un fel de ”post-colonie” sau proxy al Statelor Unite. Doar în foarte rare ocazii Germania obiectează în fața dorințelor Washingtonului, cum e acum cu Nord Stream 2. E chiar păcat: Germania ar avea puterea economică să conducă Europa spre mai multă independență și putere, dar la Berlin lipsește această dorință politică.

    De ce relația dintre Rusia și UE este atât de tulburată și care sunt consecințele acestei rupturi?

    Sunt multe motive, dar în principal este vorba de faptul că decidenții americani și britanici au fost întotdeauna conștienți de faptul că o alianță ruso-europeană – care ar însemna întotdeauna, în egală măsură, o alianță ruso-germană – ar afecta sfera de interes anglo-saxonă. Din această cauză, multe structuri ale puterilor maritime care sunt Londra și Washingtonul lucrează împotriva unei asemenea relații strânse între cele două puteri terestre dominante (Rusia și Germania, n.red.).

    Lordul Ismay, primul Secretar General al NATO, a spus odinioară că NATO a fost creată pentru ”a ține Uniunea Sovietică afară, americanii în interior și germanii jos”. Desigur, el s-a referit la ”în afara”, ”în interiorul” și în ”josul” Europei.

    Cum poate Europa reconstrui cooperarea cu Federația Rusă?

    Prin voință politică, și anume să gestioneze politicile pro-europene fără să mai acorde atâta atenție criticilor venite din SUA. Pentru acest lucru însă sunt necesari lideri europeni pentru care soarta Europei este mai important decât ”catalogul de valori transatlantice”. Sunt atâtea sectoare în care cooperarea cu Rusia este importantă pentru Europa: domeniul economic, arhitectura de securitate, războiul împotriva terorismului, schimburile culturale ….

    Cum catalogați prezența americană în politica europeană acum și ce se va schimba prin mandatul lui Joe Biden la Casa Albă?

    Prezența americană în Europa este problema fundamentală indiferent cine domnește la Casa Albă. Europa ar trebui ”de-americanizată” ca să devină Europa din nou. Prezența SUA în Europa nu are nimic de a face cu ”protecția”, ci este un gen de ocupație strategică, militară și culturală. Dar și aici, sarcina principală revine voinței liderilor europeni: de vreme ce nimeni nu le cere americanilor să plece, ei nu au motive nici măcar să gândească la o asemenea mișcare.

    Tagurile:
    Manuel Ochsenreiter

    Știrile Zilei