20:38 14 Iunie 2021
În direct
  • EUR21.50
  • USD17.70
  • RUB0.25
  • RON4.37
  • UAH0.65
    ANALIZE
    Sa primesc un link scurt
    Relațiile româno-ruse (292)
    49850

    Marele savant român Eugen A. Pora a străbătut Rusia într-o expediție cu vasul sovietic “Viteaz”. O istorie uitată.

    KALININGRAD, 30 mart – Sputnik, Diana Craciun. Spre deosebire de Moscova sau Sankt Petersburg, Kaliningrad este un oraș mai puțin cunoscut publicului român. Și pentru motive întemeiate. Fondat în secolul al XIII-lea și purtând numele de Königsberg până în 1946, orașul, fostă capitală a regiunii cunoscută istoric drept Prusia Orientală, a intrat în componența Uniunii Sovietice la finalul Celui De-al Doilea Război Mondial.

    Medic în spital
    © Sputnik / Константин Чалабов

    Dacă la Moscova și Sankt Petersburg se organizau excursii, din care bunicile noastre aduceau tot felul de cărți poștale cu Ermitajul și Piața Roșie, Kaliningrad și regiunea adiacentă, important punct strategico-militar, separat de restul țării, au fost inaccesibile străinilor în timpul Războiului Rece, cu excepția, poate, a rarelor vizite a vecinilor polonezi. Dar vremurile s-au schimbat, iar fosta Prusie Orientală, acum regiunea 39 a Rusiei, de la an la an cunoaște un aflux de turiști tot mai substanțial. În 2018 Kaliningrad a găzduit patru meciuri ale Campionatului internațional de fotbal: Nigeria - Croația, Serbia - Elveția, Spania - Maroc și Anglia - Belgia, iar în ultimii doi ani, regiunea a înregistrat mai bine de un milion de vizitatori anual.

    Români nu sunt pe aici... în afară de mine, probabil singura! Am vizitat Kaliningrad pentru prima dată la Campionatul internațional de fotbal, unde am asistat la meciul dintre Nigeria și Croația. Mi-a rămas în suflet acest Sankt Petersburg mai micuț, de doar jumătate de milion de locuitori. Încă de la prima vizită, impresia mea a fost aceea că orașul se îndreaptă într-o direcție bună, un lucru pe care în ziua de azi îl putem afirma atât de rar despre orașe. Cu tradiție, dar în același timp tânăr și ambițios, Kaliningrad -  Königsberg va rivaliza în viitor, dacă nu cumva o face deja, cu multe alte orașe turistice cu reputație deja stabilită, este credința mea.

    La decenii după Al Doilea Război Mondial, fără a uita sacrificiile făcute de predecesorii lor în acest război, locuitorii Kaliningrad-ului au decis nu doar că este timpul să se împace cu Königsberg, ci și să-i recupereze moștenirea. Iar în această direcție se înscriu multe inițiative de dimensiuni diferite, fie că este vorba de reconstruirea catedralei gotice, un imens efort cultural și financiar, cosmetizarea principalelor străzi cu fațade în stil german, sau de un mic muzeu privat, ca “Altes Haus”, ilustrând viața de zi cu zi a Prusiei Orientale la cumpăna veacurilor XIX-XX. Cele două orașe sunt până la urmă unul și același, două capitole ale aceleiași cărți de istorie, două camere ale aceleiași inimi bătând sub acest pământ, una incompletă fără cealaltă. Ceea ce este vechi se reconstruiește, ceea ce este nou, precum Satul pescarilor, se integrează organic în peisaj. O gură de aer proaspăt pentru ochiul meu est-european, obișnuit să vadă în recentele experimente arhitectonice dizarmonie și stridență mult mai des decât opusul lor.

    Demersul nostru ne poartă tocmai spre unul dintre obiectivele turistice proaspăt reconstruite, și anume Muzeul Oceanului Planetar, pe promenada râului local, Pregolia. Astăzi corpurilor de clădire deja existente li se adaugă, în mod simbolic, un imens glob albastru, purtat de un val stilizat. La prima mea vizită în 2018 lucrările erau în toi, astăzi globul este aproape gata. Pe o suprafață de mai bine de 10.000 de metri pătrați, corpul nou va găzdui nu doar săli de expoziție, ci și laboratoare, săli de curs.

    Alături de clădirile muzeale, pe malul râului, o flotă impresionantă și-a găsit locul de retragere după serviciul în slujba patriei și a științei: farul plutitor “Irbensky”, barca de pescuit “SRT - 129”, submarinul “B-413”, vasele de cercetare științifică “Cosmonaut Viktor Pațaev” și “Viteaz”.

    “Viteaz”!? Nu, vasul nu e românesc, dar numele e o plăcută amintire că limba română are un fond vocabular comun cu limba rusă. Iar denumirea nu a fost singurul punct comun între Rusia și România, găsit la bordul acestei remarcabile nave. Ca multe alte obiective turistice ale regiunii, istoria ei are origini germane, vasul ieșind în 1939 din șantierul naval Bremerhaven cu numele de “Marte” și având ca scop inițial transportul de mărfuri.

    © Sputnik / Игорь Зарембо
    Expediția vasului de cercetare științifică Viteaz

    Predat după al Doilea Război Mondial ca reparație de război, vasul este redenumit “Viteaz”, în cinstea vestitelor corvete ale flotei ruse din secolul XIX. Reechipat și reconstruit în țel științific pe șantierele din Vismar, Leningrad, Riga, Odessa și Vladivostok, la 1 aprilie 1949 pe vas a fost arborat steagul Academiei de Științe a URSS. În prima expediție va porni la scurt timp după aceea, la 13 aprilie, din portul Vladivostok: începutul unei îndelungi și fructuoase perioade de cercetare: până la retragerea sa în portul Kaliningrad în 1979, “Viteaz” va săvârși mai mult de 65 de expediții pe oceanele lumii, va parcurge mai mult de 800 000 de mile și 7943 de stații științifice. La bordul vasului a fost colecționat un fond unic de material marin și au fost descoperite 1176 de specii noi de plante și animale, printre care și un nou tip de vietăți marine, Siboglinidae-ele. O expediție a sa a măsurat în 1957 adâncimea maximă a Gropii Marianelor, ca fiind de 11.034 m.

    © Sputnik / Никита Зенкевич
    Expediția vasului de cercetare științifică Viteaz

    Este elocvent că această perioadă, 1949-1979, este denumită în oceanografia rusă drept “perioada Viteaz”. Navă de cercetare de renume mondial, a fost vizitată de Jacques-Yves Cousteau și Thor Heyerdal. Pe acest vârf de lance, această provă a științei sovietice, dacă o putem denumi astfel, au lucrat nu doar cercetători din peste 65 de institute ale fostei URSS, ci și din alte 12 țări de pe întreg mapamondul. Urcând la etaj, în camera de zi a navei, putem descoperi care au fost aceste țări. Camera de zi era totodată și camera de protocol a navei, mobilierul aici e masiv, somptuos, nemțesc, rămas din timpurile în care “Viteaz” se numea “Marte”. În centru domnește o masă rotundă, odată aici era locurile de vază al căpitanului și șefului de expediție. Astăzi, pe marginea ei, în formă de cerc, sunt prezentate cele 12 steaguri ale statelor care prin cercetătorii lor au pășit la bordul navei “Viteaz”: URSS, Japonia, Republica Democrată Germană, Statele Unite, Bulgaria, Polonia, Australia, India, Thailanda, Indonezia, Republica Populară Chineză și… Republica Socialistă România!

    © Sputnik / Игорь Зарембо
    Expediția vasului de cercetare științifică Viteaz

    Ce sentiment de nedescris, sau mai curând un întreg amestec țâșnit deodată, să-ți recunoști steagul țării natale într-un loc în care te așteptai atât de puțin! Cum a ajuns România aici? Oare cine au fost cercetătorii români care au lucrat la bordul “Viteaz”-ului? Atât de multe întrebări la care răspunsul este dificil de găsit. Puțin mai multă lumină a adus dizertația doamnei Stepanciuc Iulia Vasilievna, găsită online, “Contribuția cercetătorilor vasului științific Viteaz la dezvoltarea oceanografiei 1949-1979”, unde găsim informația că cercetătorii români, bulgari, polonezi și din fosta RDG au lucrat aici pe baza unui proiect comun al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER). În ce ani, cu ce studiu s-a ocupat, mai exact, acest proiect și care au fost cercetătorii români care au trecut pe aici, sunt întrebări ale căror dezlegare nu am găsit-o pe Internet.

    Ca o ironie a universului, răspunsul nu a venit de pe “atotștiutorul” Google, ci de la tatăl meu. Ceva m-a împins să îi arăt prima versiune a acestui articol. “Eugen Alexandru Pora, biolog din Cluj, el a participat la o expediție pe Viteaz și apoi a scris o carte,  Cinci luni în Oceanul Indian. Am primit-o eu la premiu la școală și am citit-o de vreo două ori, dar acum are niște pagini lipsă și e cam mâzgălită, pentru că cineva s-a jucat cu ea când era mică…”.

    Eugen A. Pora
    © Public Domain
    Eugen A. Pora - zoolog, ecofiziolog și oceanograf român, membru titular al Academiei Române.

    În mod neașteptat aflu nu doar informațiile tăinuite cu o seară înainte de Google, dar și despre vandalismele de care mă făcusem vinovată la o vârstă fragedă! Cunoscând acum numele, precum și mai multe pagini relevante, trimise scanat de tata din cartea masacrată, purced la o nouă cercetare pe întinderile, nu oceanice, ci virtuale. Și așa informațiile online despre acest remarcabil om de știință român sunt foarte reduse. Pagina de wikipedia ne informează că Eugen Alexandru Pora, născut în 1909 la Brașov și decedat în 1981 la Cluj, a fost un zoolog, ecofiziolog și oceanograf român, membru titular al Academiei Române.  Absolvent al Facultății Române din Cluj, și-a continuat studiile apoi la Sorbona. Este descrisă succint accederea în Academia Română și este menționată și expediția pe “Viteaz” din 1962, descrisă apoi în “Cinci luni în Oceanul Indian”. Este cam tot ce știe Internetul despre Eugen Alexandru Pora.

    “Cinci luni în Oceanul Indian” merită însă readusă în atenția publicului în detaliu, mai mult decât îmi va permite acest articol. Nu vorbim despre o seacă expunere științifică, ci despre memorii vii de călătorie, Moscova anilor ‘50, Vladivostok, oceanul! Eu mă voi mărgini să redau aici doar pasajele care țin exclusiv de “Viteaz”. La bordul său se aflau  numeroase laboratoare, destinate cercetărilor din domenii precum hidrooptică, meteorologie, radio-chimie, hidrologie, plancton, ihtiologie, hidrochimie, geologie, izotopi radioactivi, tehnică marină, seismo-acustică, turbulență, fotografie și bioluminiscență. Dar nu se afla și un laborator de fiziologie. Se poate spune că savantul român a avut o contribuție semnificativă la instalarea unui laborator de fiziologie. Eugen Pora a fost primul fiziolog la bordul navei “Viteaz”, iar pe baza observațiilor sale din 1957 s-a luat ulterior decizia de a se instala un laborator de fiziologie, cu instrumentele cerute de Pora:

    “Numai după șase zile am putut vorbi cu profesorul Lev Aleksandrovici pe care l-am găsit, ca de obicei, spiritual și binevoitor. Mi-a spus că e foarte mulțumit de faptul că am primit să particip la această expediție, unde se făcea simțită prezența unui fiziolog. El consideră că această primă călătorie va fi doar de contact și va stabili problemele de fiziologie și de ecologie care pot apărea în cursul unei expediții. De asemenea se va vedea dacă pe vas se poate instala un laborator de fiziologie, și abia după doi-trei ani de studii se va pregăti aparatura care ar putea să funcționeze pe vas. Numai după aceea voi putea să încep efectiv cercetările de fiziologie animală pe Viteaz, însoțit de încă doi-trei colaboratori. După această expediție nava va intra, probabil, într-o reparație generală care va dura doi-trei ani. Deci, la înapoiere va trebui să stabilesc, pe baza datelor obținute, dacă se poate instala un laborator pe Viteaz și ce aparatură este necesară unei expediții de cercetări științifice efective” (pp. 12-13).

    Expediția a plecat din Vladivostok, pentru care a Eugen Pora a străbătut Rusia cu un colos Tupolev TU-114 din partea vestică în cea răsăriteană. 53 de ani i-a împlinit la Vladivostok, în ajunul plecării în expediție, în micuța, dar confortabilă sa cabină de pe “Viteaz”: “Cabina care mi-a fost destinată are 3,5 m X 3 m și este înaltă de 2,30 m. Poartă numărul 15 și se găsește pe puntea de plimbare, pe partea dreaptă, în șirul prim al cabinelor. Este situată cam la mijlocul navei, astfel că tangajul și ruliul sunt mai atenuate. Are un pat baldachin cu perdele de catifea roșie, situat spre peretele ei interior și în lungul vasului și o noptieră mică ce se continuă lateral cu un divan. Sub iluminator se află masa de scris, lipită de un dulap de haine, apoi un spălător cu apă caldă și rece. Deasupra divanului este o poliță închisă, pentru cărți, în care îmi pun aparatele de fotografiat și filmat. La masă am un fotoliu comod și un scaun mic, precum și o lampă de masă. Lămpi mai sunt la spălător și la pat. O cameră neașteptat de confortabilă pentru o navă de cercetări, ceea ce mă face nespus de mulțumit. Îmi dau seama că am luat totuși prea multe bagaje. Cred că jumătate din ele puteau fi lăsate acasă” (pp. 18-19). 

    Expedițiile lui Eugen Pora la bordul “Viteazului” merită un articol separat. Poate cândva se va scrie! Aici mai pot reda doar finalul, pe care îl consider sugestiv: “Bucuria întoarcerii în patrie este nemărginită. Totul îmi pare mai frumos, mai bun. Și jurnalul meu a ajuns la capăt. Întorc ultima lui filă cu emoție. Am izbutit oare să cuprind în el munca neobosită, creatoare, de peste cinci luni, a cercetărilor științifice de pe nava Viteaz? Am putut să înfățișez problemele care frământă oceanografia de azi și să le fac înțelese cititorilor mei? A reieșit din filele lui viața plină de abnegație a tuturor acelora care sunt în slujba științei, departe de casă, pe vasele de cercetări? Vom putea și noi să alăturăm o ramură plină de făgăduială oceanografiei universale de la care omenirea așteaptă rezolvarea multor probleme de viitor? Oricum ar fi acest jurnal, îl aduc omagiu neînsemnat patriei mele România și științei românești” (pp. 428-429).

    Însuflețit de asemenea gânduri nobile, Eugen Pora se întorcea acasă. Născut în 1909 la Brașov, pe când Brașovul încă făcea parte din Austro-Ungaria, pentru românii de atunci sintagma “patria mea România” avea altă semnificație și nimeni nu considera desuetă sau patriotardă folosirea ei. Astăzi, patria l-a uitat.

    Trecând prin școală și universitate în România, eu nu i-am auzit niciodată numele. În cazul unui sondaj făcut pe stradă, cum se face adesea la televiziunile noastre, cu mare probabilitate nici unul dintre respondenți nu îi va cunoaște numele, decât dacă printr-o întâmplare a sorții se nimerește un fost elev al școlii din Cluj care îi poartă numele, un zoolog sau cineva care i-a citit cartea (dar cine mai citește astfel de lecturi în ziua de azi!). Pentru publicul larg este cu desăvârșire necunoscut. Oare de ce? Să fie pentru că a colaborat cu Uniunea Sovietică, un păcat de neiertat pentru România postdecembristă, chiar dacă colaborarea a fost pentru progresul științei românești și a celei mondiale? Să fie pentru că în 1971 a fost distins cu Ordinul Meritul Științific clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”, după formulările de atunci, care astăzi ne gâtuie atât de tare, încât uităm că Eugen Pora a fost zoolog și ecofiziolog? Sau să nu fie nimic din toate acestea și să ne aflăm în fața unei cauze mult mai banale: ignoranța și indolența românească, care fac să uităm și să bagatelizăm tot, chiar și ceea ce merita să fie ținut la loc de cinste?

    Am scris că la vederea steagului natal un amalgam de sentimente a țâșnit în inimă. Surprindere, curiozitate, mândrie. Orice român s-ar mândri să își vadă țara la masa rotundă cu unele dintre cele mai puternice țări în domeniul științei, precum Rusia, SUA, Japonia, China. Dar, trebuie să recunosc, printre sentimentele încercate se număra și tristețea. Căci  orice român știe că astăzi cercetarea românească este o palidă umbră a ceea ce a fost odată.

    Тема:
    Relațiile româno-ruse (292)

    Tematic

    Românii și rușii au foarte multe trăsături comune - interviu
    Sistemul medical din Rusia – impresiile unei românce
    Tagurile:
    România, Rusia

    Știrile Zilei