01:23 19 Iulie 2018
În direct
  • EUR19.37
  • USD16.67
  • RUB0.26
  • RON4.16
  • UAH0.63
    Radu Iliescu

    Noul analfabetism

    © Photo :
    EDITORIALIST
    Sa primesc un link scurt
    Radu Iliescu
    1974285

    Neoanalfabetismul va fi o formă de dependenţă între o minte umană distrofică şi o reţea obezificată de computere cu mult mai capabile decât toate device-urile umane pe care le deservesc.

    de Radu Iliescu

    Afirmaţia conform căreia istoria ne învaţă ceva pentru a nu mai repeta erorile trecutului constituie, fireşte, o exagerare sau cel puţin o formă naivă de optimism. Există greşeli pe care le repetăm ori de câte ori avem ocazia, de fiecare dată cu consecinţe dezastruoase, dar negreşit plini de bune intenţii. Una dintre ele este iluzia că am putea recupera o pierdere care a avut loc la nivel civilizaţional. Reforma şi Renaşterea, două momente care ne sunt deosebit de dragi, reprezintă contrazicerea cea mai potrivită a acestei afirmaţii. Prima şi-a dorit întoarcerea la un creştinism al originilor, "purificat" de limba liturgica, de tradiţia exegetică, de antropologia sacră şi de ritualuri. A doua şi-a dorit reînvierea măreţiei antice ca antidot la o lume vrednică de dispreţ.

    Citire
    © Sputnik / Екатерина Чеснокова

    În fapt, Reforma ignora un detaliu semnificativ: creştinismul originilor îi avea, vii şi pipăibili, pe Iisus Hristos şi pe Apostoli, o întreagă generaţie sanctificată de Logosul încarnat, care se putea lipsi de toate dezvoltările ulterioare, conţinându-le totuşi ca potenţialităţi. Singurul lucru concret pe care l-a dus la rău sfârşit această întreprindere funestă a fost distrugerea creştinismului real în numele unei imposibilităţi pure. Pe fondul acesta Renaşterea nu putea decât să preia elemente disparate şi complet epidermice ale unei epoci pe care nu avea cum s-o înţeleagă altfel decât la nivel oniric şi subiectiv. Ambele perioade istorice, privite prin prisma potrivită, vin să ne înveţe acelaşi lucru: pierderile la nivel civilizaţional sunt irecuperabile, apa sâmbetei nu mai aduce nimic înapoi.

    O civilizaţie care-şi propune să dureze ca succesiune de mode este o structură destinată prin proiect risipei. Cineva se plângea că marea problemă a capitalismului este aceea că nu-şi poate reproduce tipul uman fondator: protestanţi legaţi de textul biblic, care cultivau virtuţile, economi, muncitori din greu, cu gustul investiţiilor. E mai grav: marea noastră problemă este mai nou incapacitatea de a reproduce orice generaţie. Cu alte cuvinte, o luăm de fiecare dată de la capăt, ceea ce numai continuitate nu se poate numi. În absenţa unei moşteniri pe care s-o transmitem, a unui termen de comparaţie care să ne servească drept reper, nu-i de mirare că ne imaginăm despre noi înşine că suntem cam tot ce putea da mai bun specia noastră. Iar atunci când o situaţie prezentă seamănă cu ceva despre care ni s-a spus, afirmăm cu lejeritate că istoria se repetă.

    Diana Farca a cucerit publicul cititor din Republica Moldova
    © Sputnik . Cristina Dănuță, Rodion Proca

    Este evident pentru toată lumea că textul scris şi-a pierdut relevanţa în formarea noilor generaţii. Cuvântul scris mai este cel mult tolerat în raport cu imaginile care au preluat controlul. Se vorbeşte despre analfabetism funcţional, o sintagmă elegantă pentru a recunoaşte că am fost învinşi. Nu ne amintim promisiunile cu care a venit alfabetizarea, pentru că nu au fost făcute generaţiei noastre. S-a vorbit despre accesul la cultură, despre ridicarea nivelului cultural. Ca într-o teologie a alfabetizării, s-a utilizat metafora luminării maselor. Analfabetismul a fost privit ca o formă oribilă de ignoranţă, ca o prostie demnă de animale din care omul trebuia smuls chiar şi împotriva voinţei lui. Concomitent, folcloriştii culegeau din gura moşnegilor hâtri şi a babelor ghiduşe perle de înţelepciune care poposeau în crestomaţii ca morţii în morminte, încetând să mai circule.

    Astăzi ştim că preţul cel mai crunt al alfabetizării este scăderea galopantă a capacităţii de memorare a oamenilor. Scrisul este un instrument şi atunci când alegi ca memoria ta să se afle pe hârtie, automat o vei diminua teribil pe cea conectată la intelect. Dacă sacerdoţii de altădată ştiau texte sacre pe de rost, dacă menestrelii medievali cântau epopei de mii de versuri, este pentru că erau analfabeţi. De altfel, atunci când s-a început folosirea alfabetulului în Imperiul Roman, nimănui nu i-a trecut mult timp prin cap că ar putea fi întrebuinţat la altceva decât în scopuri vulgare, ca de exemplu însemnarea pieselor de ceramică de la un sistem de irigaţii. Pentru tot ceea ce era înalt şi demn de respect, nimic nu era mai sigur ca mintea omului. De aceea este astăzi greu de datat un text de demult, pentru că noi datăm hârtia care-i serveşte ca suport, dar nu avem nicio posibilitate să ştim câte mii de ani a trecut de la gură la ureche, din analfabet în analfabet.

    Şi uite că aflăm plini de surpriză că analfabetismul strămoşilor nu era un vid în care oamenii mugeau şi se împungeau ca vitele, ci un mod de a organiza informaţia în care suportul uman era definitoriu. Într-o cultură care încă mai favorizează oralitatea cum este cea islamică, despre Profetul Muhammad se spune că era "un Coran umblător", pentru că suntem ceea ce ştim, nu-i aşa? În plin secol XXI, în ciuda alfabetizării, musulmanii păstrează imperativul învăţării Coranului pe de rost, iar cei care-l îndeplinesc se numesc hafiz şi se bucură de mare cinstire printre coreligionari. Pentru noi, acest tip de efort este "absurd", pentru că propria ignoranţă ne împiedică să-i vedem sensul. Iar între timp nici de cărţi nu ne mai apropiem, locul alfabetului fiind luat de imagine şi de ecranul tactil. Există voci avizate care spun că din 2005 nici măcar nu ne mai aflăm în civilizaţia cărţii, ci într-o civilizaţie digitală în care cuvântul scris corect gramatical şi organizat raţional în texte are un impact mai puţin relevant decât un emoji.

    Cum va fi noul analfabetism? După cum afirmam, dacă ceva se pierde la nivel civilizaţional, atunci este cu desăvârşire pierdut. Aici intervine un corolar: dacă ceva din ce s-a pierdut se recuperează, rezultatul apare doar ca parodie. Protestantismul este parodia plictisitoare a creştinismului primar. Masonii de azi sunt parodia meşterilor care cândva făceau vitralii din sticlă flexibilă pentru catedralele gotice. Neonalfabetismul nu va reînnoda cu alfabetismul bunicilor, nu va însemna o revenire spectaculoasă a memoriei, nu mai e loc, pentru că tot ceea ce neoanalfabeţii ar putea avea cândva nevoie să ştie se află deja în cloud. Oamenii nu vor fi creatori de folclor, nici măcar la modul acela simplu şi bun în care cineva pune mâna pe o vioară şi cântă altora care dansează la horă. Nu mai este nevoie nici să ne spunem ghicitori, nici poveşti, nici să cântăm în sufragerie la pian, acum avem o cultură vizuală industrializată, în care un om cu talent poate bucura o sută de milioane de captivi.

    Neoanalfabetismul va fi o formă de dependenţă între o minte umană distrofică şi o reţea obezificată de computere cu mult mai capabile decât toate device-urile umane pe care le deservesc. Tot ceea ce oamenii îşi vor dori va fi să nu fie stresaţi, fără să conştientizeze şi să înlăture cauzele stresului. Sătui de discernământul plicticoşilor de altădată, neonalfabeţii se vor muta în insula lui merge-şi-aşa, adică acolo unde a fost înainte Pinocchio şi i-au crescut urechi de măgar. Atunci când ceva n-o să le placă, vor spune: "Nu-i logic!", ignorând cu desăvârşire exigenţele logicii. Vor folosi cuvinte al căror sens îl vor ignora, iar frazele lungi vor fi evitate ca să nu se înece în ele. Atunci când încă vor fi obligaţi să redacteze texte, dintr-o rutină pe care nu o vor pricepe, vor copia integral şi vor considera că nu există dovadă mai bună de respect pentru un text decât acela de a-l prelua fără să-l contrazică măcar într-o virgulă. Asta până când profesorii vor înţelege că tot ce merită transmis poate fi făcut prin intermediul desenelor animate amuzante şi inteligente.

    Tagurile:
    Radu Iliescu
    Reguli de utilizareCOMENTARII


    Știrile Zilei