23:18 19 Noiembrie 2017
Chişinău+ 5°C
În direct
    Octavian Racu

    Primăvara popoarelor și spargerea Matrix-ului global

    © Sputnik/ Мирослав Ротарь
    EDITORIALIST
    Sa primesc un link scurt
    Octavian Racu
    28882

    Marile schimbări la care asistăm astăzi reprezintă o criză a idealismului progresist, care pe parcursul istoriei a încercat să lipsească popoarele de orice instinct de autoconservare

    Dea lungul istoriei, colectivitățile umane percepeau realitatea prin prisma experienței acumulate de șirul de generații ascendente. Numeroasele izbânzi și eșecuri creaseră o bogată moștenire, manifestată prin instituții, cutume, mituri, care stăteau la fundamentul ordinii sociale. Convențional putem numi toată această moștenire "tradiție". Prin această tradiție oamenii înțelegeau exact ce li se întâmplă și de ce li se întâmplă, dar și ce trebuie să facă. fiind conectați direct și instinctual la lumea din jur. Omul se afla într-o strânsă legătură cu natura, iar orânduirea socială reprezenta un rod al unor legi naturale și sacre. Binele era conștientizat ca un bine, iar răul — ca un rău. În acest fel, lucrurile păreau destul de simple, fără a fi nevoie de a apela la careva construcții teoretice sofisticate și abstracte.

    De la Tradiție la Matrix-ul idealismului progresist

    Iată că epoca modernă (cu toată urbanizarea, industrializarea și mass-media) a venit cu ceva absolut nou și radical pentru omenire: a rupt relația dintre generații și a înlocuit experiența istorică cu o filosofie a unei singure generații, cu ferma convingere că cei câțiva înțelepți ai modei intelectuale de atunci vor putea naște ceva superior ansamblului cunoașterii celor care au trăit până la noi. În pornirile sale revoluționar-adolescentine, aceștia au renegat trecut și întreaga istorie în încercarea de a crea o proprie lume imaginară ideală, la care să se raporteze întreaga lume.

    Așa s-a născut idealismul, care printr-un nou limbaj, noi mituri și noi simboluri a creat o lume paralelă, abstractă, pe care asemenea patului lui Procust trebuie să se întindă și să se relaxeze civilizația umană. Anume dintr-un astfel de sol iradiat s-au plodit ideologiile epocii moderne, în special marxismul și liberalismul, cu toate extensiile lor ulterioare.

    Însă civilizația umană a urmat mereu propria sa cale, iar lumea paralelă — Matrix-ul, și-ar urmat parcursul său. Lumea a încercat să trăiască cu problemele reale și palpabile, idealiștii au încercat să mâne lume spre "zări îndepărtate și necunoscute". Omenirea s-a opus asemenea uni cal nărăvaș, ei au încercat mereu să pună hățurile. Crizele adânci prin care a trecut uneori omenirea s-au datorat deseori anume opoziției și aversiunii instinctuale pe care și-a exprimat-o periodic societatea prin diverse forme ale "reacționarismul-ui" față de excesele idealiste. Un exemplu ar fi perioada interbelică, care a culminat cu un război mondial. Alt exemplu îl reprezintă chiar momentele de răscruce, prin care trecem cu toții la ora actuală.

    Matrix-ul e un soi de halucinație în care trăiește un narcoman, ce încearcă cu disperare să acomodeze lumea înconjurătoare la propriile vedenii, iar când nu îi reușește asta, nu se încumetă să se lase de droguri, ci „constată" că trebuie să-și mărească doza.

    Individul care locuiește în acest Matrix nu mai este conectat la sol, ci există într-o lume a imaginilor utopice — e un infantil care trăiește în universul basmelor, prin lozinci și sloganuri care vorbesc despre ceea ce poate aduce viitorul imediat și îndepărtat. Nu contează dacă votul democratic (când nu există de fapt niciun fel de opțiuni reale), libertatea de exprimare (când nu ești jurnalist sau patron al unei instituții media), dreptul la proprietatea privată (când ești doar un biet angajat la oraș) și altele nu sunt realizabile în practică chiar în clipa asta; contează doar că ele există pe hârtie, sunt citite, proclamate de la tribune și, teoretic, "au anumite șanse să devină cândva o realitate".

    Omul cu viziuni democratice și progresiste luptă pentru această posibilitate teoretică, dar niciodată pentru realizarea ei în practică, aici și acum, pentru că înțelege foarte bine că toate acestea nu pot fi realizate nici azi, nici mâine, nici poimâine. Ele ar putea să nu se realizeze niciodată. Ceea ce contează cu adevărat este ca aceste drepturi să fluture ca un drapel pe o cetate cucerită, legitimând ordinea existentă.

    În același fel am putea spune că orice cetățean simplu are dreptul să zboare în spațiul cosmic, așa cum sugera subtil în perioada sovietică figura mitică a lui Iurie Gagarin. Am putea chiar consfinți acest drept în constituție, spre bucuria tuturor, însă cine va beneficia de acest drept în realitate? Foarte puțini sau nimeni. În schimb, toți vor trăi cu impresia pozitivă a existenței acestui „drept sacru" de care ar putea face uz doar la modul teoretic. În același mod "visul american", cu toate drepturile și idealurile sale, exploata idea naivă că orice sărăntoc poate deveni peste noapte milionar sau miliardar. Astăzi ne copleșește tristețea când ne gândim că de-a lungul istoriei unor oameni li s-a cerut să moară pe baricade și revoluții pentru un acest gen de „drepturi".

    În această lume paralelă nu există „ieri" și nu există „azi", ci doar „mâine". Aici binele întotdeauna este ceva potențial, care poate fi realizat pe deplin doar într-un viitor utopic, într-o depărtare imaginară. Nicio soluție a prezentului nu este acceptată în cazul în care periclitează credința în "viitorul luminos" al umanității. Contează doar utopiile unor demenți și aspirația care ne ține în ceață.

    Marxiștii și liberalii, spre exemplu, în demersurile lor, nu apelează niciodată la vreo experiență reală a trecutului istoric, care este nociv sub toate aspectele, în opinia lor. Ei au sincera convingere că soluțiile și modelele teoretice pe care le oferă sunt cele mai bune, chiar dacă nu au fost aplicate niciodată în practică în vreo societate umană. Nu există o societate-model egalitaristă la care ei s-ar putea raporta, nu există o societate a mâinii invizibile în care totul să funcționeze fără efecte adverse o perioadă lungă. E ca și cum ți-ai administra un medicament care nu a trecut nici un fel de teste sau experimente, fiind ferm convins că toate calculele nu pot fi greșite.

    Începând cu Enciclopedia lui Diderot progresist-idealiștii și-au creat un nou limbaj, prin care au încercat să construiască o nouă realitate socială. Termeni precum libertatea, drepturile omului, egalitatea, toleranța, au devenit niște abstracțiuni, care nu mai vorbesc despre un bine prezent și real, ci despre un ideal spre care omenirea trebuie să se miște continuu, prin sacrificii, această mișcare oarbă purtând numele de "progres". De altfel, termenii care alcătuiesc bagajul idealismului progresist au mai curând o încărcătură emoțională decât una rațională. Întregul lor sistem ideologic este unul absolut închis și dogmatic care, pornind de la propriile criterii și reprezentări, definește ceea ce este rău și ceea ce este bine. Cuvântul "democrație" (indiferent de substanță) trezește emoții pozitive, "dictatura" — negative. "Progresul" — alină sufletul, iar tot ce se consideră că s-ar opune progresului — e diabolic și trezește accese de panică și isterie.

    Tot secretul constă în substanța emoțională, care a fost inoculată în acești termeni asemenea experimentului lui Pavlov. Spre exemplu, niciun adept al egalitarismului nu va putea explica de ce toți ar trebui să fie egali, pentru că pentru el egalitatea reprezintă "un bine și o valoare în sine" care nici nu poate fi supusă criticii sau îndoielii. Iată de ce, diabolizarea prin etichetare reprezintă unul din principalele instrumente de manipulare ale presei de sistem, prin care se exploatează partea emoțională a publicului și sunt justificate orice acțiuni represive. Oricine poate deveni peste noapte "fascist", "rasist", "comunist", "extremist", "populist" etc., doar pentru simplul fapt că îndrăznește să conteste actuala stare a lucrurilor. Din această privință, idealist-progresistul nu se deosebește prea mult de un islamist radical, prin maniera în care insistă să-și apere convingerile până la ultima picătură de sânge (a oponentului).

    Iată de ce teoreticienilor unei astfel de viziuni nu le vine deloc greu să justifice anumite crime din prezent care, aparent, contravin idealurilor enunțate, însă promit un bine în viitor. Spre exemplu, nu există nicio problemă în a bombarda o țară pașnică, dacă acest bombardament presupune „răspândirea valorilor democratice". Nici avortul nu e o problemă, dacă copilul, ipotetic, ar putea periclita ascensiunea pe scara socială a mamei în viitor. Nu există nicio problemă în a falsifica alegerile dacă există pericolul victoriei unui candidat "nedemocratic", precum nu există nicio problemă în a interzice libertatea de exprimare pentru cei care își exprimă scepticismul sau atitudinea critică față de ideologia dominantă, punând în pericol legitimitatea acestui idealism progresist. Fenomene precum Trump, Erdogan, Orban, Kaczyński, Le Pen, Putin, oripilează nu atât prin ascensiunea lor politică, ci prin faptul că devin o portavoce a acelei majorități tăcute și periferice care trăiește în afara Matrix-ului global și dispune de o identitate națională și religioasă. Ceea ce trezește deranjul nu sunt atât rezultatele electorale, capitalul politic și persoanele în sine (care oricând pot devia sau pleca de pe scena politică), cât existența unei mase critice de oameni care se sustrag de la procesul de integrare în ansamblul mondial al zombi-cosmopoliților cu ochelari roz, al „tinerilor frumoși și liberi", care vânează pokemoni sau își fac selfie-uri prin mall-uri, fluturând stegulețe multicolore.

    De altfel, în veacul nostru cea mai simplă formă de conformism este să te declari "cool", "open-minded", "democrat", "adept al progresului și ai gândirii critice", "apărător al câinilor și pisicilor" și veșnic microbist, pentru că tocmai un astfel de mod de a fi și gândi reprezintă acomodarea perfectă la spiritul vremurilor și o înregimentare într-un sistem ideologic închis, în timp ce tot ce se află în afară reprezintă o formă a disidenței radicale.

    Așa-numita "corectitudinea politică" nu este decât o manifestare radicală și disperată a celor care își propun să potrivească realitățile existente calapodului concepțiilor idealiste, să supună organismul social la experimente și inginerii sociale inspirate din fanteziile individuale ale unor filosofi perverși, bețivi și demenți. De dragul credinței în propriile basme idealistul este gata să ucidă. De altfel, doar așa pot fi explicate crimele odioase ale revoluției franceze din 1789 și crimele revoluției bolșevice din 1917. Cum se face că „cei mai bine intenționați oameni" din istorie au produs cele mai oribile crime din istoria omenirii? Adepții de azi ai progresismului vor răspunde fără remușcări că toate aceste sacrificii au fost absolut necesare „pentru continuarea progresului". 

    Statul și îndeosebi organizațiile internaționale sau supranaționale și corporațiile transnaționale au devenit un soi de fetiș pentru acești idealist-progresiști. În naivitatea lor ei continuă să creadă că aceste structuri pot deveni instrumente ale perfecționării naturii umane, societății și lumii în ansamblu: ar fi suficient să interzici "discursul de ură" pentru ca ura să dispară, ar fi suficient să impui legi care să combată discriminarea pentru a eradica acest fenomen, ar fi suficient să impui cote pentru femei pentru ca femeile „să devină egale" cu bărbații și ar fi suficient să fie emis un ordin „de iubire" pentru ca toată lumea să se iubesc reciproc. Uniunea Europeană a devenit expresia unui astfel de idealism găunos, iar pentru a ne convinge de orbirea și demența care-i posedă pe idealiști e suficient să privim pancartele cu texte de genul "refugiații sunt bineveniți", "trăiască multiculturalismul", "toți diferiți, toți egali",  care apar la diverse demonstrații de stradă, în țările grav afectate de violuri, jafuri și atentate teroriste săvârșite de masele de venetici, în timp ce inamicul numărul unul este considerat în continuare europeanul nativ și creștin.

    Cum să ieșim din Matrix?

    La fel ca în cazul oricăror fanatici-sectanți, polemica cu adepții acestei para religii este lipsită de sens. Or ei utilizează doar terminologia și limbajul pe care tot ei l-au inventat. Nu poți critica democrația, pornind de la modul lor de interpretare; nu poți critica libertatea, egalitatea, toleranța, capitalismul, proprietatea privată în formele în care ei le prezintă, pentru că toate acestea descriu tabloul și realitatea artificială pe care și-au construit-o ei. Orice tentativă de a explica că toți acești termeni ar putea conține alte sensuri, de exemplu spațiile culturale diferite de civilizația occidentală, este respinsă din start. Unica legitimitate o are doar hegemonia culturală occidentală, care dictează parametrii stricți în care trebuie să fie înțelese și interpretate toate lucrurile. Iată de ce ne putem distanța de acest idealism doar dacă respingem în totalitate inclusiv limbajul hegemonic prin care se reproduce tot acest Matrix.

    Într-un demers reacționar pot exista doar două căi: prima — a opune și reafirma sistemul de valori tradiționale, civilizaționale, identitare; a doua — deconstrucția „cărămidă cu cărămidă" și ridiculizarea întregului edificiu ideologic progresist și a narațiunii hegemonice. Prima opțiune este clasic tradiționalist-conservatoare, cea de-a doua — este specifică așa-numitului curent postmodernist al „dreptei alternative" — „Alt-Right" sau „Dark Enlightenment".

    Prin ce este periculos, totuși, acest idealism progresist? Oare chiar este atât de grav atunci când omenirea are în față un model spre care ar trebui să se miște? Să revenim la o paralelă cu organismul uman: durerea este dată vietăților pentru a simți apariția unor amenințări pentru integritatea, sănătatea și viața organismului. Spre exemplu, dacă suntem expuși unei flăcări, ne frigem și retragem mâna. Dacă nu am fi simțit durerea, am fi riscat să ardem de vii. Iată că idealismul reprezintă o anestezie totală, în care organismul, lipsit de orice instinct de autoconservare, nu mai este capabil să răspundă niciunei amenințări din afară și din interior (iar civilizația occidentală reprezintă cel mai elocvent exemplu). În aceste condiții, există doar un singur final — moartea. Fiecărui popor, fiecărei civilizații îi rămâne să aleagă: își dorește o moarte în chiloței roz sau viață și dăinuire în istorie.

    Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu opinia redacției Sputnik.

    Tagurile:
    Tradiționalism, Idealism, Progresism, Alt right, Conservatorism, Matrix, Globalizare
    Reguli de utilizareCOMENTARII



    Știrile Zilei