04:46 26 Septembrie 2017
Chişinău+ 16°C
În direct
    Dragoș Dumitriu

    Doi ani de la moartea Tribunului, doi ani prin pustiu

    © Sputnik/ Dragoș Dumitriu
    EDITORIALIST
    Sa primesc un link scurt
    Dragoș Dumitriu
    44882

    Acum ne căutăm calea prin străini... Trăim vremuri de bejanie a spiritului românesc, ca un exod în pustiul sentimentelor, fără stâlpul de foc către Pământul Făgăduinței.

    Motto: "A fost demult. — O rază care luptă

    Zadarnic cu câmpiile de gheaţă"
    Octavian Goga - "Dascălul"

    Pagină îndoită din jurnal… Azi, 14 septembrie 2017, e chinuitor să spun dar, iată, au trecut doi ani de când, fără voia mea, a trebuit să plec într-o călătorie… E la fel de greu să spun "am îmbătrânit" cu doi ani; sunt când prea rece și calculat, când, brusc, prea sentimental. Nu regăsesc nordul cu busola prezentului — nordul, adică viitorul, sau sensul trecerii timpului în România de azi.

    Mă uit la lumea din jur, o aud… Vai, o aud — limba română seamănă cu păsăreasca altoită din filmele indiene, jumătate șuvoi de ciripituri hinduse, întrerupt ridicol de nuca din peretele cuvintelor englezești! Așa sună româna acum…

    Mă uit la sociatatea românească — văd șarlatani politici, semianalfabeți și jecmănitori, ca fiind normalitatea din fruntea statului; văd mizeria umană expusă ca presă și comunicare la toate nivelele… Minciuna nu este doar un mod firesc de exprimare, ci este și receptată ca normalitate.

    Neîncrederea în conducători, convingerea deja congenitală că un demnitar este corupt și că turpitudinea și lipsa de educație sunt apriori legate de diriguitorii societății românești. Asta spun și cred românii despre ei și despre conducătorii lor!…

    Mărturisesc că, de multe ori, mă gândesc cum ar fi România cu un președinte de talia lui Vladimir Putin, un premier ca periculosul Viktor Orban, un diplomat ca Serghei Lavrov? Conducători care să inspire încredere și să dea putere…

    Da, conducătorul este cel care dă încredere oștirii, fiecărui soldat! Da, soldatul va merge hotărât la luptă știind că are în frunte un favorit al zeiței victoriei, un conducător care nu lasă pe nimeni la greu — și altul e pasul șovăielnic al celui care merge la o bătălie care nu o simte ca fiind a lui, iar în frunte este un om de nimic, perdant și trădător.

    Îmi vin gândurile, pentru că faptele… nu mai au cum să vină. Am cunoscut un om din acea categorie, a celor care potențează un grup sau chiar întreaga societate; s-a numit Vadim și, din păcate, a fost ultimul din această specie — oricum rară printre români. Rară și pentru că românii au avut, dintr-o eroare genetică probabil, acest cusur — de a arunca noroi în românul care își deschide aripile.

    Dragoș Dumitriu
    © Sputnik / NICU GONCEAR

    Iar ipocrizia merge mai departe — după noroiul din timpul vieții urmează meteorismul bocetelor de la funeralii, apoi alt noroi — inventarea unor povești despre prietenia cu răposatul, despre dragoste și stimă. Vadim avea o vorbă pentru toate astea, pe care mi se pare că o aud când plâng în public sau pe la televizor diverși crocodili: "Hai siktir!".

    Vadim a avut acel "ceva" care îl ridica deasupra greșelii; de aceea, când analizezi faptele lui, poți sesiza greșeli — dar rezultatele au fost, poate paradoxal, niște reușite! De ce? Explicația ar fi că noi judecăm liniar, sau planar, bidimensional, pe când cazul respectiv, "greșeala", privit din perspectiva spațială, sistemică, nu mai apare la fel.

    Privit prin logica liniară, omul politic Vadim a fost un lider care a dus partidul la un scor mare, apoi a făcut multe greșeli și a căzut sub pragul parlamentar până ce nu a mai contat pe eșicherul politic. Această "analiză" o aud pe la tot felul de vânzători de suveniruri electorale, personaje care au gravitat pe lângă fenomenul politic, fără să atingă filonul; unii s-au cocoțat acum sus-sus, astea sunt vremurile, bicisnice, dar te uiți la ei, mai mult decât gazde pentru banchetul ciorilor nu sunt, de fapt și de drept… și nu pot spera la mai mult decât memoria ciorilor.

    Departe de aceste judecăți aplatizate, fenomenul Vadim a fost mult mai amplu decât se poate înțelege din simple cifre — procente, funcții, statistici parlamentare și locale; omul acesta a ținut în loc roata istoriei, de al cărei sens ne-am dat seama prea târziu, când roata pornise pe vale — pe valea coloniei România.

    Da, fără un Vadim și fără fenomenul creat de el globalismul și "occidentalizarea" ar fi inundat din primii ani România. Sigur, unii spun acum că e bine, nedându-și seama că au suferit o mutație a simțurilor, a percepției; pentru ei acrul e dulce, negrul e alb, iar mai mult, SUA și NATO aduc democrația și prosperitatea — în Orient și aiurea.

    Vadim, cât a fost, a ținut în loc această mișcare… firească poate; firească pentru că lumea consumului, în care am fost aruncați, nu are decât două misii, din care provin toate submisiile: vânzarea și cumpărarea. Ori, Vadim nu era de vânzare! Ah, că unii zevzeci spun "i-am dat bani lui Vadim", asta pentru că nu au înțeles că Vadim nu vindea niciodată — oferea o șansă cuiva să facă ceva util cu puținul dar pe care îl avea — banii; banii nu aveau preț pentru Vadim, nu făcea parte din mocirla ce avea să ne inunde. De aceea, cât a trăit, a oprit mersul roții… după trecerea în etern, roata s-a mișcat din nou, recuperând…

    Acum câteva zile s-au împlinit 145 de ani de la trecerea în ființa veșnică a lui Avram Iancu. Îmi vin în minte cuvintele lui Goga, cel ce trăia prin fiorul poeziei și al naționalismului; "Poetul pătimirii noastre" scria, cu gândul la alte vremuri și cu speranța pe care numai un artist de geniu o poate vedea, dincolo de prezent: "În coborârea amurgului se vor aprinde iar focuri pe culmi, fumul lor se va ridica la cer paşnic şi blând ca fumul jertfei bine primite, va picura din nou glas de fluier printre crengile brazilor, ca o chemare de departe": „Astăzi cu bucurie, Românilor veniţi!""

    Ce întâmplare ca prima zi-de-după a lui Vadim, ultimul mare naționalist român, să înceapă atât de aproape cu prima zi în care Iancu, model al lui Vadim, s-a dus "cu ochii la cer", cum spune cronica. Vadim avea în față, în birou, portretul „Crăișorului Munților", iar în piept, ritmul inimii lui darnice, mari și năzdrăvane, cadența parcă ritmul Câmpiei Libertății: "No gata, no hai! No gata, no hai! No gata, no hai" — ca într-un isihasm al naționalismului, o rugăciune a inimii de român!

    Avram Iancu, Octavian Goga, Corneliu Vadim Tudor — trei apostoli ai națiunii, ai naționalismului cult, ai demnității de român — frunte lată și ridicată, niciodată plecată altuia decât soarelui de pe cer!

    Azi țara se închină la "licurici" — mari sau mici. Culmea este că, de ziua amintirii marelui român, acum, când se simte lipsa acută a unui conducător, singurele exemple ale prezentului care îmi vin în minte sunt tot dintre străini. Poate pentru că au trecut doi ani fără Vadim… Din spatele mesei lui de scris, din biroul deja micului său partid, de la puținele emisiuni care aveau curajul să-l invite, Vadim era o speranță — pe care, chiar dacă nu o realizam, eu și ceilalți români o simțeam.

    Va veni o nouă zi însorită? Se vor aprinde iar focuri pe culmi? Greu de spus — acum, iată, ne căutăm calea prin străini… Trăim vremuri de bejanie a spiritului românesc, ca un exod în pustiul sentimentelor, fără stâlpul de foc către Pământul Făgăduinței.

    Mi-e dor de Vadim. Atât.

    Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.

    Tagurile:
    pustiu, moarte, bani
    Reguli de utilizareCOMENTARII



    Știrile Zilei