23:26 17 Ianuarie 2019
În direct
  • EUR19.54
  • USD17.17
  • RUB0.26
  • RON4.17
  • UAH0.61
    Revoluție 1989, București, România

    Eroii sunt doriţi doar pentru a muri – ar trebui să comemorăm, nu să aniversăm Revoluția!

    © Sputnik / Юрий Абрамочкин
    EDITORIALIST
    Sa primesc un link scurt
    Dragoș Dumitriu
    17531

    Teoretic, aniversăm Revoluţia şi comemorăm morţii şi eroii Revoluţiei, dar, de fapt, mă întreb dacă, în această perioadă, nu ar trebui să organizăm chiar comemorarea şi nu aniversarea Revoluţiei - sau cel puţin a esenţei acesteia, a spiritului revoluţionar

    Acum treisprezece ani, în calitate de deputat de Argeș, am fost delegat de Corneliu Vadim Tudor să prezint mesajul Partidului România Mare, cu ocazia sesiunii speciale a Camerelor reunite dedicată celebrării Revoluției române.

    Mai în glumă, mai în serios, Vadim a considerat că eram așa, ”mai revoluționar”, și mi-a încredințat onoarea de a scrie și citi mesajul puternicului partid naționalist din acea vreme.

    Trăiam o dilemă – care în timp s-a accentuat: ajunsesem să-l respect enorm pe Nicolae Ceaușescu, dar, în același timp, printre cei mai buni prieteni ai mei erau… revoluționarii: Dan Iosif, Codrin Ștefănescu, Doru Mărieș, Dorin Lazăr Maior, George Constantinescu, Jean Ciochină, Ioan Itu și mulți alții – unii, din păcate, mutați într-o lume mai bună. Simpatie și admirație nutream încă din 1990 pentru Claudiu Iordache, dar și pentru Gelu Voican Voiculescu, cu care aveam să leg ulterior o prietenie sinceră. 

    Și dacă a venit vorba de sinceritate, ideea de a ține două săbii în aceeași teacă este cum nu se poate mai potrivită atunci când vine vorba de decembrie 1989.

    Un moment în care am nedreptățit și am ucis un mare conducător și patriot, Nicolae  Ceaușescu – dar și un moment în care oamenii curajoși mai sus numiți au fost gata să-și dea viața pentru un ideal – acela de a ridica România la nivelul speranțelor…

    Nu a fost așa – iar asta au simțit-o ei, primii – revoluționarii.

    În fine, am încercat să sintetizez și această dilemă a mea, și trăirile contradictorii ale prietenilor mei, revoluționarii. Și a ieșit, zic și acum, o analiză corectă – cu unele tente ironice – pe care o găsesc la fel de actuală și acum. Așa că o prezint exact cum se află ea înregistrată în arhivele Parlamentului României.

    Adrian Năstase (președintele Camerei Deputaților în 2005, n.red.): ”Are cuvântul, în continuare, domnul deputat Dragoş Dumitriu, din partea Grupurilor parlamentare ale PRM. Aveţi cuvântul, domnule deputat”.

    Domnilor preşedinţi, onorat auditoriu,

    Aşa cum am văzut şi am auzit, se obişnuieşte ca, începând cu mijlocul lunii decembrie, să facem tot felul de declaraţii prin care să le mulţumim revoluţionarilor, să le promitem lor, ca şi celorlalţi cetăţeni, că vom face, vom drege, ba chiar vom suferi şi o mutaţie genetică, devenind politicieni europeni ai secolului XXI.

    Probabil că mulţi dintre noi îi cred pe români suficient de naivi, ca să mai îngurgiteze asemenea promisiuni. Probabil că se uită faptul că, de fiecare dată, pe 21 decembrie, avem în faţă sau vorbim de nişte oameni care au avut curajul, în 1989, să facă ceea ce 99% din populaţie nu a fost în stare - şi că acestor oameni, de fapt, nu le datorăm nimic, în mod special, ceva material, pentru că ei nici nu au cerut şi nu au ieşit în stradă, nu şi-au riscat viaţa pentru aşa ceva. Le datorăm un singur lucru şi anume: adevărul.

    Stimaţi colegi,

    De 15 ani, de la această tribună nu s-au spus decât câteva adevăruri fundamentale.

    Primul ar fi că nimeni nu ştie cine a tras în zilele Revoluţiei, dar că toate comisiile de anchetă şi-au făcut datoria, iar instituţiile de siguranţă ale statului au pus la dispoziţie toate dovezile necesare.

    Al doilea adevăr, ar fi că statul român îi cinsteşte pe revoluţionari şi mai ales pe urmaşii eroilor căzuţi în Revoluţie, are grijă de ei, de memoria lor şi nu este adevărat că 90% dintre adolescenţi nu au auzit de Dumitru Dincă, de Nica Leon, iar despre Dan Iosif mulţi ştiu că este un actor care a jucat în filmele lui Sergiu Nicolaescu.

    În fine, ultimul dintre adevărurile tradiţionale, să le spunem, de 22 decembrie, se referă la cei care au primit atunci, în primii ani de după 1989, această ţară, intactă, cu tot patrimoniul ei neatins.

    Ei bine, din partea acestora ni se spune că suntem încă în tranziţie, că de mare parte din greutăţi, din fericire, am scăpat, prin aceste greutăţi înţelegând: industrie, cooperative, IAS-uri, bănci, petrol, gaze şi alte resurse, urmând ca, în scurt timp, conform unei reclame apărute de curând, să scăpăm şi de puţinul aur care a mai rămas în ţară.

    Este clar că nici unul dintre cei care aveau interesul ca România să ajungă ceea ce a ajuns astăzi - şi vezi cele spuse mai înainte - nu avea nevoie să existe în societate spirite libere şi curajoase, ca adevăraţii revoluţionari, pentru că nici unul din cei care au avut interes în a obţine comisioane grase, privatizări pe nimic, retrocedări la scară imensă, nici unul dintre aceştia nu şi-ar fi putut scoate capul, dacă în această ţară ar fi predominat spiritul din decembrie 1989, adică spiritul patriotic, spiritul naţionalist şi de sacrificiu.

    De aceea, an de an, se foloseşte orice prilej pentru a discredita adevăraţii revoluţionari. Concret, pe căi subliminale sau chiar căi deschise, imaginea revoluţionarilor a fost stricată, împinsă spre derizoriu şi chiar către limita sociopatiei.

    De fapt, este o realitate globală, eroii nu sunt doriţi decât pentru a muri, nicidecum pentru a supravieţui şi a răspândi vreo doză de eroism necontrolabil.

    Ce a făcut statul român pentru a-i delimita pe adevăraţii revoluţionari, cei care merită recunoştinţă în cărţile de istorie, de profitorii Revoluţiei ?! Cine mai crede, astăzi, că au existat şi există adevăraţi revoluţionari care nu au cerut nimic, care nu au luat nimic din ceea ce legea le oferea şi că nu toţi revoluţionarii şi-au făcut vile pe Valea Prahovei, precum cei renumiţi mai ales pentru certificatele pe care le-au acordat ?!

    Stimaţi colegi,

    Teoretic, astăzi, aniversăm Revoluţia şi comemorăm morţii şi eroii Revoluţiei, dar, de fapt, stau şi mă întreb dacă, în această perioadă, nu ar trebui să organizăm aici, în cel mai înalt for politic românesc chiar comemorarea şi nu aniversarea Revoluţiei sau cel puţin a esenţei acesteia, a spiritului revoluţionar de care vorbeam mai înainte.

    Şi, pentru a vă demonstra încă o dată că acest spirit a murit, în această ţară, voi aduce aminte că Preşedinţia României a fost câştigată, în urmă cu aproape 10 ani (1996, n.red), cu o simplă întrebare: ”Credeţi în Dumnezeu, domnule preşedinte?”.

    Astăzi, vă întreb pe toţi cei prezenţi aici şi pe ceilalţi care ne privesc acum la televizor, dacă cineva, în această ţară, mai crede în Dumnezeu cu adevărat ?! Dacă vă este greu să spuneţi adevărul la această întrebare, vă cer să vă aduceţi aminte cu câtă credinţă şi gând curat vă făceaţi cruce în perioada 16-22 decembrie 1989 şi faceţi o comparaţie cinstită, doar pentru voi, a formalismului cu care vă faceţi cruce astăzi, mai ales când se filmează.

    Propun, în modul cel mai serios, să organizăm comemorarea fenomenului Revoluţiei şi dintr-un motiv practic, pentru că, pe lângă multe vorbe din bătrâni pe care poporul acesta le respectă, avem şi noi o vorbă de care ţinem seama, de la vlădică, la opincă şi anume: despre morţi, numai de bine. Şi atunci, dacă vom considera că Revoluţia a murit, s-ar putea să nu îi mai facem nici un rău, cel puţin să nu se mai spună, în fiecare an, că Revoluţia este vie şi continuă prin privatizare, prin disponibilizări, prin închiderea unităţilor neproductive, prin legalizarea homosexualităţii, prin introducerea pedepsei cu închisoarea pentru comemorarea mareşalului Antonescu şi obligativitatea cunoaşterii unei limbi minoritare pentru funcţionarii români care lucrează în România.

    Nu vă voi invita la un minut de reculegere, pentru că sunt alţii, aici de faţă, care sunt mai în măsură să o facă. Sunt adevăraţi revoluţionari care ştiu că indiferent de opiniile noastre politice, eu şi colegii mei din Partidul România Mare, le vom respecta, întotdeauna, şi mintea şi inima.

    Şi, pentru că îi respectăm cu adevărat, le vom spune în faţă adevărul: dacă ei, aceşti oameni extraordinari, nu ar fi fost suficient de idealişti, atunci, în decembrie 1989, nu ar fi avut loc nici o revoluţie. Lor, ca şi celorlalţi români care au ochi şi ar trebui să vadă, care au urechi şi ar trebui să audă şi care au minte pentru a pricepe, le spunem că România nu o va duce mai bine şi nu va fi niciodată ce a fost, darămite mai mult decât atât, până când nu vor veni în fruntea ei nişte oameni suficient de idealişti care să nu se teamă de cercurile de interese, de structurile mafiote sau de nu ştiu ce soră sau frate mai mare, din străinătate.

    Revoluţia, fără îndoială, a avut clipa ei de idealism frumos pe care toţi ne-o amintim. Ceea ce ne doresc şi vă doresc este să avem o asemenea clipă de idealism şi în politică, ceva care să ne schimbe viaţa tuturor în bine, aşa cum a dorit Revoluţia română din 1989.

    Vă mulţumesc. (aplauze)

    Domnul Adrian Năstase: ”Vă mulţumesc, domnule deputat”.

    Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.

    Tematic

    I-a întrecut pe toți: Dăncilă, cel mai bun premier de după 1989 la acest capitol
    „Aveam acum hipermarketuri de stat, fabrici şi uzine cum le aveam în 1989 dacă...”
    Cel mai mare proiect de stat post-1989, pe masa Guvernului. Cine va profita?
    Acum - România batjocorită: chiar de ziua Revoluției, Ion Iliescu a devenit inculpat!
    Este cel mai frumos mesaj - spus de omul-simbol al Revoluției, după o viață ca-n filme!
    Tagurile:
    România, 1989, Revoluție
    Reguli de utilizareCOMENTARII


    Știrile Zilei