17:25 21 Aprilie 2019
În direct
  • EUR20.15
  • USD17.91
  • RUB0.28
  • RON4.23
  • UAH0.67
    Sfatul Țării

    Azi, 27 martie - acea mare zi a Istoriei trecută sub tăcere

    © Photo : Centrul de Cultură și Istorie Militară Chișinău
    EDITORIALIST
    Sa primesc un link scurt
    Dragoș Dumitriu
    35370

    Un reper al istoriei a două țări (actuale) – dar care ce reprezintă acum? O rană, un regret, o luare aminte, un episod ca și uitat, un vis, o dorință, un (lait)motiv politic, o datorie națională, mult, nimic?... O dovadă că granițele sunt trecătoare, dar spiritul și sufletul sunt parte a veșniciei?...

    Motto: "Căzuse imperiul şi asta schimbase mult. Era un sentiment de părăsire şi inutilitate pe feţele tuturor. Parcă nimeni nu mai ştia de ce să se apuce, totul era nesigur. După ce căzuse Uniunea Sovietică, celelalte lucruri păreau şi mai instabile”.
    Pr. Savatie Baștavoi – ”Fuga spre câmpul cu ciori”

    A trecut un an peste Centenarul Unirii Basarabiei cu României, dar au trecut și câțiva ani de când repet ce am auzit și eu de la alții, care mi-au deschis ochii minții: Moldova dintre Prut și Nistru, sau Basarabia cum mai mult sau mai puțin corect o numim NU este ”un teritoriu”. Nu este nici ”teritoriu” românesc pierdut, nici rusesc – este o țară, o națiune, un mare spirit, pe care nu putem să-l luăm altfel în seamă.

    Văd multă bunăvoință aici, la București, văd declarații de dragoste, dar cu aceeași referire – la ”pământ românesc”. Adică ”teritoriu”. Nu la marele spirit creat în secole de rezistență, de înfrățire, de dimensionare la altă scară, a unui imperiu. Și de rezistență la puterea și la ispitele imperiului.

    Basarabenii au trecut prin ceea ce noi, regățenii, nu putem înțelege… genetic. Ardelenii pricep doar parțial, fiindcă acolo a fost altă poveste, cu alt imperiu, cu stăpânire și ”civilizare”, NU cu săbii, dragoste, năbădăi, cântece pe malul înalt al apei și revoluție... 

    Marşul unirii, Chişinău, 27 martie
    © Sputnik / Мирослав Ротарь

    Da, la origini era același popor de ambele părți ale Prutului, da, prin rezistența moldovenilor a rămas natural și constituțional aceeași limbă, româna, dar să respectăm o istorie și, mai ales, o voință de neînfrânt – dovedită în două secole grele, dense în mărturiile unui neam pe cât de eroic, pe cât de talentat, care a rezistat și s-a reformat aici, între Prut și Nistru, între români, cazaci și ruși, aproape de stepă, departe de munții peste care treceau ciobanii purtători ai originii…

    ”România, ca și Rusia, vede Basarabia ca un teritoriu de recuperat, nu ca pe o națiune cu o istorie și o civilizație, spunea primul mare unionist de după 1989, Iurie Roșca; iar eu spun că nu există și nu a existat unire reală, profundă, fără a se înțelegere cine și cum se unește”.

    Am reprodus din textul pe care l-am scris acum doi ani, când mai aveam 1 an până la Centenarul voinței moldovene de a se uni cu România. Și iată datele, pe care nu trebuie să le uităm, unioniști, suveraniști sau sceptic-moderați:

    Pe 27 martie 1918 Sfatul Țării de la Chișinău adopta prin vot unul dintre cele mai frumoase și mai bine scrise acte de stat care au fost concepute vreodată — "Actul Unirii" (reprodus integral mai jos). În urma acestui demers s-a realizat visul unor vizionari, dar și al unei părți a poporului.

    Din păcate, de fapt, s-a realizat destul de superficial – și politic, dar și într-o anume  profunzime, pentru că s-a păstrat multă suspiciune și neînțelegere chiar în populația din România. De fapt, România nu a înțeles atunci și nu înțelege nici acum Basarabia.

    Iar asta, de fapt, înseamnă că românii nu își înțeleg rostul lor pe lume.

    Revin la subiect, la ce nu a înțeles România, și trebuie să trecem în revistă istoria — de fapt relaționarea Basarabiei cu Rusia și România. O istorie în mare parte necunoscută în România, dar definitorie pentru spiritul basarabean.

    Un oraș mai modern și mai dezvoltat decât Bucureștiul

    Imediat după 1812, când Basarabia fusese obiectul unei tranzacții a marilor puteri (rusă și turcă, sub oblăduirea Franței napoleoniene), devenind provincie a Imperiului Țarist, acest străvechi tărâm moldovenesc capătă o cu totul altă importanță. Rușii vor să demonstreze Europei cât de bine administrează și încep să investească în Basarabia. În primul rând, îi creează o nouă personalitate, ridicând o capitală; Chișinăul ales de marele arhitect Mikhail Ozmidov, era o așezare modestă, mai puțin dezvoltată decât Dubăsari sau Orhei, de exemplu. Dar, istoricul basarabean acad. Iurie Colesnic arată, în monumentala sa lucrare dedicată "Basarabiei necunoscute", că, de fapt, în spatele celor mai importante decizii din perioada 1812-1815 a stat marele român mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni.

    Aducând arhitecți din Rusia și din Europa, dar valorizând și cei mai buni specialiști locali, rușii transformă Chișinăul după modelul Petrogradului; urbanismul cu străzi paralele, bine aliniate, somptuozitatea clădirilor, asigurarea tuturor domeniilor de activitatea cu instituții specifice unei administrații moderne — toate astea fac ca în preajma perioadei revoluționare de la 1848, Chișinăul să fie un oraș mai bine dezvoltat și mai frumos decât Bucureștiul.

    Pe de altă parte, administrația rusă a acordat zonei rurale române condiții mai bune decât celor din restul Imperiului — țăranii moldoveni nu au fost făcuți șerbi, așa cum se temuseră în momentul 1812. Jurământul de credință față de țar a devenit o condiție obligatorie pentru ocuparea unei funcții în Chișinău — dar nu și etnia.

    Astfel, multe posturi din administrația noii provincii au fost ocupate de români. De menționat că însuși primul guvernator a fost un Sturza. Au venit în noua "gubernie" comunități de evrei și de germani, atrași de investițiile imperiului și evoluția din Basarabia.

    Biserica română, având relații vechi și foarte bune cu cea slavă, a avut un rol extrem de pozitiv — și mult mai mare decât în țările române, mai ales după Mica Unire.

    În privința rusificării, aceasta s-a făcut prin învățământul în limba rusă, dar au existat și excese de zel, manifestate prin exagerarea rolului Rusiei în istoria și dezvoltarea Moldovei.

    Dar, spre deosebire de Ardeal, nu a existat niciodată tratarea românilor ca o etnie (naționalitate) inferioară, așa cum o făcuseră sute de ani maghiarii, nici forțări violente.

    Cam acesta a fost mersul lucrurilor în Basarabia, devenită gubernie, până la sfârșitul secolului XIX. Sfătuiesc pe cei ce au alte impresii, să citească lucrările unor istorici serioși, nu cărți sau site-uri de falsă istorie.

    Această situație a permis și menținerea și consolidarea unei intelectualități române, a unei creații spirituale românești — și, în fapt, dorința firească a reunirii cu tânăra țară a românilor.

    De fapt, diferența imensă între unirea Basarabiei și cea a Transilvaniei este că, în timp ce în Transilvania s-a făcut o adevărată campanie pentru Unire, cu tipărit afișe, cu discursuri - în cazul Basarabiei aceasta a făcut ea - nu unul, ci doi pași importanți pentru Unire, obținând mai întâi autonomia în cadrul noii republici a sovietelor, apoi Unirea. Bucureștiul a obținut roadele unor demersuri politice făcute de Chișinău.

    Dar să revenim la contextul începutului de secol.

    Oamenii politici basarabeni, revoluționari ai dreptății sociale, nu politicieni corupți

    Intelectualitatea basarabeană a participat din plin la viața socială a Imperiului; în acest fel, basarabenii s-au implicat și în mișcările politice și revoluționare din Imperiu. Secolul XX începe cu o mare criză a Imperiului, apar manifestări extreme, cele mai cunoscute la Chișinău fiind pogromurile împotriva evreilor săvârșite de grupări șovine slave.

    Urmează perioada revoluționară democratică din 1905, când mulți lideri basarabeni de implică; atunci se cere introducerea învățământului în limba română, dar și în instituțiile publice. Atunci se creează intelectualitatea și clasa politică făuritoare de Unire, dar apare și un spirit pe care restul României nu-l va înțelege și va provoca ulterior mari probleme — spiritul dreptății și echității sociale.

    Practic, intelectualii și oamenii politici basarabeni, luând contactul și participând alături de cei ruși la acțiunile revoluționare din 1905, erau mult mai evoluați în concepțiile politice decât politicienii de la București, unde deja partidele se transformaseră în "grupuri de interese", bazate pe cercuri financiare române și străine — așa cum le observăm și astăzi.

    Basarabia, pe cont propriu

    Trec iar peste o perioadă, în care Basarabia a crescut și a suferit în așteptări, dar vine 1914 când România trebuie să opteze — cu Antanta, alegând unirea cu Transilvania și doar o mică parte, susținând alianța cu Puterile Centrale, deci alegând unirea cu Basarabia – aceasta fiind o grupare mică, în frunte cu basarabeanul Constantin Stere.

    Sub puternica presiune a Principesei (ulterior Reginei) Maria și a verilor săi, regele Marii Britanii și împăratul Rusiei, este aleasă Antanta, deci Transilvania.

    Basarabia trebuia să rezolve problema pe cont propriu. Și o face, speculând cu inteligență momentele de debusolare ale Imperiului și apoi ale tinerei republici, inclusiv promisiunile lui Lenin despre ”eliberarea popoarelor” din imperiu.

    După capitulările Rusiei și României în fața Puterilor Centrale, conducătorii basarabeni i-au legătura inclusiv cu revoluționarii lui Lenin și întreprind toate demersurile, iar în octombrie 1917, recent înființatul Sfat al Țării proclamă autonomia.

    Urmează marele aport pe care România l-a avut la Unirea cu Basarabia, anume intervenția militară, la cererea guvernului de la Chișinău, pentru eliberarea teritoriului noii Republici Democratice Moldovenești de atacurile și jafurile comise soldați ce dezertaseră din armata țaristă, dar și de atacurile unităților bolșevice, unele dintre ele chiar compuse din români (moldoveni).

    De menționat că guvernul Brătianu declinase prima solicitare de ajutor a Chișinăului, iar abia după ce Puterile Centrale, învingătoare în acea etapă a războiului, își dăduseră acordul, unități ale armatei române trec Prutul și eliberează Basarabia.

    De subliniat și că românii simpli, soldații români, dar și ofițerii, s-au comportat exemplar, fapt care a ajutat mult la luarea unei decizii de către Sfatul Țării — parlamentul basarabean.

    Astfel, în 27 martie, stil vechi, 9 aprilie, stil nou, Sfatul Țării votează "Actul Unirii". Cum spuneam, un act de mare valoare, pe care îl reproduc în cele ce urmează.

    Actul Unirii

    "În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

    Această unire se face pe următoarele baze:

    1. Sfatul Ţarii actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare, după nevoile şi cererile norodului. Aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul român.

    2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.

    3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern.

    4. Recrutarea armatei se va face, în principiu, pe baze teritoriale.

    5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul român numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei.

    6. Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.

    7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei în parlamentul român.

    8. Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.

    9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraşe, zemstve şi Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct.

    10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin Constituţie.

    11. Toate călcările de legi, făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerilor din urmă, sunt amnistiate.

    Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntîrziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus.

    Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea şi totdeauna.

    Preşedintele Sfatului Ţării — Ion Inculeţ

    Vicepreședinte — Pan. Halippa

    Secretarul Sfatului Ţării — I. Buzdugan"

    **********

    Din păcate, se pune întrebarea — câte dintre aceste "condiții" au fost respectate? În primul rând, asigurarea reprezentării politice a fost respectată? Cred că soarta conducătorilor basarabeni spune multe; practic, în doar 5-6 ani de la Unire, aceștia fuseseră îndepărtați din structurile statului. O spun articolele și memoriile lui Constantin Stere, adevărate pagini din rechizitoriul clasei politice românească a vremii. O spun memoriile unor lideri politici români despre felul în care îi priveau și îi tratau pe colegii din Basarabia.

    Basarabenii, îndepărtați — nu făceau parte din cercurile de interese

    Stere a fost poate cel mai important constituționalist al vremii — și lui i se datorează în bună măsură Constituția de la 1923, act fundamental al României Mari. Stere este fondator al Partidului Național Țărănesc. În 1925 este îndepărtat din parlament, deși fusese ales deputat de Orhei. Basarabenii erau suspectați ca fiind contaminați de virusul roșu — și este adevărat, așa cum am spus mai înainte, că ei înțeleseseră nevoia unei reforme sociale, a unei echități, așa cum fuseseră promovate cu 20 de ani înainte în revoluțiile democratice din Rusia Țaristă la care ei luaseră parte.

    Clasa politică nu înțelegea asta — plus că basarabenii nu făceau parte din cercurile de interese; Bucureștiul i-a îndepărtat și a mers către prăpastia crizei capitalismului care a degenerat în crearea unor structuri de putere continentale dictatoriale — care aveau să impună dictate, iar România avea să piardă Ardealul de Nord, Basarabia și nordul Bucovinei.

    Partidele românești, oamenii politici români, au fost incapabili să prevadă și să reacționeze la manevrele germane și sovietice. Și poate că incapacitatea lor se datorează și unui fenomen descris de asemenea de presa vremii, ori de discursurile politice — minciuna, corupția, delăsarea, clientelismul, lichelismul, trădarea. Repet, nu o spun eu, e suficient să răsfoiți presa vremii, mult mai puțin înclinată către scandal, nimicuri și frivol decât cea de azi.

    A urmat răzbunarea sovietică a anului 1940, apoi retragerea din 1941 cu minarea clădirilor principale ale Chișinăului de către trupele sovietice în retragere; ofițerul de tristă amintire Muhin îndeplinea cuvintele lui Stalin — "Dușmanului să nu-i rămână decât pământul pârjolit".

    După război urmează deportări, dar și reconstruirea Moldovei. Stalin îl trimitea pe cel mai bun arhitect al URSS, Alexei Șciusev, originar din Chișinău de unde plecase la 18 ani, să refacă orașul.

    Marele arhitect face un plan grandios, menținând însă, fapt ciudat, un element fundamental al legăturii româno — ruse, al iertării și înțelegerii: de pe colină, biserica Măzărachi urma să domine orașul, fără a fi acoperită de alte clădiri. Bătrânul arhitect moare însă la puțin timp (1949), iar planurile sale nu a mai fost respectate, modernismul obturând și vederea bisericii — cea mai veche clădire din piatră a orașului.

    În mare, după urgia deceniului cinci, Basarabia și mai ales oamenii ei, de toate naționalitățile, intră într-o perioadă de împăcare cu soarta dar și de regăsire. Basarabia contribuia din plin uriașa creație științifică și economică a URSS, la actul de cultură manifestat în toate domeniile, fapt care creează o nouă conștiință a valorii. O valoare și o conștiință pe care, din păcate, noi, cei din România, nu am înțeles-o.

    Ce nu a înțeles românul despre fratele basarabean… și despre el însuși

    Basarabenii nu doar și-au păstrat limba, dar o vorbesc mai bogat și mai distins decât românul de rând; este ca un om care, având un singur costum, îl calcă grijuliu, și-l poartă elegant pentru zilele de sărbătoare; spre deosebire de cel care are la discreție haine, dar le poartă neglijent, fiindcă nu reprezintă pentru el decât ceva banal.

    Spuneam într-un interviu că există o mare diferență între română și moldovenească; prima este o moștenire pentru care nu a mai făcut nimeni nimic, pe când a doua este o limbă pentru care s-a rezistat, s-a luptat. Asta nu a înțeles românul de dincoace de Prut!

    Basarabenii pe care i-am cunoscut sau i-am citit nu sunt rusofobi, nu înțeleg rusofobia; rusismul e a doua lor natură, prin limbă, obiceiuri, credință, sânge amestecat de generații, vecinătate — și mai ales prin înțelegerea omului de lângă. Uneori este aceeași natură, nu a doua.

    Trăind într-un imperiu format din atâtea nații, basarabeanul face diferența între cel ce e ticălos prin ordin și fire, de cel, prin voia Celui de Sus, este neam cu ticălosul. În plus, pentru românii basarabeni, spre deosebire de cei ardeleni, stăpânirea nu a adus o împărțire între cele trei nații superioare și valahi, neamul celălalt.

    Basarabenii au o istorie, care are peste 200 de ani, și au creat viață și spirit în tot acest timp — alt fapt care nu e înțeles — e poate cel mai important dintre neînțelesuri; ce am învățat din 27 martie 1918 în legătură cu asta? Dar oare, ce au învățat basarabenii?

    Stere, Inculeț, Ghibu, Halippa, Bocu și mulți alții au gândit nu doar o Unire, ci o țară mai bună, mai inteligentă, venită din această triplă mare moștenire, pe care trebuie să o recunoaștem, nu să o renegăm — daco-getă, latină și slavă.

    Poate că Basarabia, cu soarta ei complicată, a fost o lecție care ne-a dat-o Dumnezeu, iar înțelegerea acestei lecții a triplei moșteniri ar putea să fie trecerea într-o clasă superioară. Asta au vrut, de fapt, cei amintiți acum aici — și atât de uitați în România, de 101 de ani.

    Titram că este ziua istorică despre care se tace. 27 martie - un eveniment major al istoriei a două țări (actuale) – dar care ce reprezintă acum? O rană, un regret, o luare aminte, un episod ca și uitat, un vis, o dorință, un (lait)motiv politic, o datorie națională, mult, nimic?... O dovadă că granițele sunt trecătoare, pe când spiritul și sufletul sunt parte a veșniciei?

    Dacă am privi istoria ca o responsabilitate a celor care jură sub steag, am vedea că toți jurăm pe aceleași culori fundamentale din 27 martie 1918  - și că din totdeauna și de atunci acestea nu diferă - ci doar  unele nuanțe.

    Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.

    Tagurile:
    27 martie, tăcere, Istorie
    Reguli de utilizareCOMENTARII


    Știrile Zilei