02:27 20 Septembrie 2019
În direct
  • EUR19.52
  • USD17.64
  • RUB0.28
  • RON4.12
  • UAH0.72
    Elevi în bibliotecă

    Încotro merge şcoala românească – mai putem opri dezastrul?

    © Fotolia / Tyler Olson
    EDITORIALIST
    Sa primesc un link scurt
    14420

    Ce viitor pregăteşte ţării noastre o şcoală care nu mai ţine cont de trebuinţele reale, de năzuinţele, realităţile, istoria, credinţa, adevărul acestui neam? Ar trebui să ne amintim de obiectivul principal pe care l-a urmărit, prin reformele sale, Spiru Haret, în calitatea sa de ministru al Instrucţiunii Publice.

    „Sistemul şcolar al unei ţări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuinţelor, aspiraţiunilor şi caracterului naţional al poporului care o locuieşte.” (Spiru Haret)

    Într-o societate în care „mijloacele de comunicare în masă au înlocuit expresiile culturale anterioare, precum cartea sau cuvântul vorbit”, cum arată specialistul în cultura media, Douglas Kellner[1], remarcând că „trăim într-o lume în care mass media domină divertismentul şi cultura” („Cultura mediatică este aşadar forma dominantă şi scena culturii în societăţile contemporane”), tinerilor trebuie să li se înlesnească, prin intermediul şcolii, tocmai accesul la cultura autentică, fundamentată pe valorile perene, pe adevăr şi pe tradiţie (menită să cultive memoria şi identitatea). Doar astfel tinerii nu îşi vor pierde dorinţa de a cunoaşte, într-o lume în care cunoaşterea este relativizată şi mercantilizată. Prin urmare, şcoala ar trebui să contracareze influenţele culturii media şi să-l sustragă pe copil din mrejele lumii virtuale, care a ajuns să ne contamineze realitatea, sufletul şi mintea.

    Cu toate acestea, chiar şi şcoala a devenit astăzi un mediu invadat de pseudocultură, cultura mediatică înrâurind, într-o mare măsură, chiar materiile predate. Spre exemplu, există manuale în care se alocă un spaţiu însemnat studierii de filme, în loc să se acorde prioritate studierii operelor clasice. Într-un manual de limba engleză pentru clasa a VII-ea[2], găsim lecţii despre „Războiul stelelor” sau despre cum să mergem la mall. Elevilor li se cere să încadreze filmele în genuri corespunzătoare (acţiune, comedie, groază etc.), alte filme la care se face referire în manual fiind „Pe aripile vântului” sau „Frankenstein” (film de groază). Pe lângă faptul că astfel de filme nu ar fi chiar potrivite pentru un copil de clasa a VII-a, prin aceste lecţii copii sunt încurajaţi să vizioneze filme, în loc să li se insufle interesul sau curiozitatea pentru lectură. Din ce am constatat noi, lui Shakespeare i se dedică doar o scurtă introducere despre viaţa sa, iar opera marelui dramaturg este prezentată superficial.

    În multe manuale de limba engleză, referiri la diverşi artişti din domeniul showbizului, din industria de divertisment (actori de la Hollywood, formaţii muzicale etc.) a devenit un loc comun. Un alt lucru pe care îl putem observa este faptul că multe dintre acestea sunt publicate de edituri britanice şi par a fi întocmite pentru formarea „cetăţeanului global”. Fireşte, din astfel de manuale lipsesc exterciţiile de traducere din sau în limba română. Pe deasupra, dacă li se predă după acestea, elevii nu mai învaţă să vorbească în limba engleză despre ţara şi cultura lor.

    Am acordat mai multă atenţie unui manual de limba engleză având în vedere că engleza a devenit limba „cetăţeanului global”, pe care toţi elevii sunt nevoiţi să o înveţe, şi am putea spune că lucrurile găsite într-un manual de engleză pot avea asupra elevului o înrâurire mai mare decât cele citite într-un manual de limba şi literatura română sau în unul de istorie. Însă nici aceste ultime două materii nu au rămas intacte. Elevii trebuie să dobândească în primul rând competenţe de comunicare, iar lectura devine „o chestiune de opţiune personală”. Uitându-ne peste câteva manuale de limba română, constatăm că se pune un accent pronunţat pe comunicare şi mult mai puţin pe lectura unor texte din autori clasici (din ce am sesizat, o proporţie însemnată din texte sunt din autori străini). De altfel, în propunerile de reformă a învăţământului de la începutul lui 2016, experţii susţineau că este suficient ca elevii să cunoască un număr restrâns de opere din istoria literaturii române, fiind mult mai necesar ca ei să înveţe să redacteze cereri, CV-uri, scrisori de intenţie. Formarea lor pentru piaţă este, aşadar, infinit mai importantă decât dobândirea unei culturi naţionale.

    „Esenţa educaţiei stă în cultul eroilor şi al sfinţilor”

    Cât despre manualele de istorie, academicianul Ioan Aurel Pop propunea ca, la această disciplină, să se facă, la toate clasele și profilurile, cel puțin două ore pe săptămână, deoarece comunităţile care nu îşi cultivă memoria şi îşi uită trecutul şi istoria devin „infirme şi vulnerabile”. Însă, întrucât istoria (socială, culturală, literară, politică etc.) nu are „cerere” pe piaţă, atunci, pentru un elev format pentru societatea de consum, trecutul ţării lui şi modelele – sfinţi, eroi, martiri –, care l-ar putea ridica de pe orizontala relativismului axiologic şi a valorilor tranzacţioniste, nu sunt decât un „balast” de care, în numele „integrării” şi globalizării, e mai bine să se debaraseze. Astfel, deşi discipina istoriei încă există, se acordă un spaţiu foarte limitat marilor personalităţi ale istoriei noastre.

    Dacă istoria se cade să fie înţeleasă şi prezentată din „unghiul conştiinţei martore a dreptăţii şi adevărului”, cum spunea Mircea Platon[3], şi nu ca simplă evoluţie şi succesiune fadă de evenimente, date şi ani, înmagazinate mecanic în memorie, atunci ea trebuie să trimită la modele, care zidesc sufleteşte, trezesc conştiinţa, cultivă memoria, identitatea, simţul demnităţii, al dreptăţii, al datoriei, al libertăţii. Însă spaţiul redus acordat modelelor nu are cum să îi formeze unui elev rezistenţa sufletească de care are nevoie pentru a nu se lăsa dus orbeşte de valul „evoluţiei”, al „progresului”.

    De pildă, într-un manual de istorie de clasa a IX-a, de la editura Humanitas[4], marelui domnitor şi sfânt martir Constantin Brâncoveanu i se acordă doar 5 rânduri. Iar la descrierea lui Mihai Viteazul, autorii ţin să menţioneze, încă din primele rânduri, că era „un personaj controversat, caracterizat de unii când ca un aventurier, când un condotier”. Nichifor Crainic spunea că esenţa educaţiei stă în cultul eroilor şi al sfinţilor. Însă tendinţa postmodernă de „demitizare” a istoriei, care a pătruns inclusiv în sfera educaţiei, nu face decât să îi „livreze” pe copii şi pe tineri unor modele false, din mediul virtual şi al culturii media. Astfel, copilul ajunge să fie condiţionat de imagine, de ficţiunile mediatice (de la roboţi, Supermani şi păpuşi Barbie, până la modelul „ideal” al femeii ca obiect sexual sau al bărbatului feminizat), care le formează comportamentele şi o nouă identitate, falsă.

    O altă tendinţă nocivă asupra căreia atrăgea atenţia profesorul Ioan Aurel Pop este înlocuirea disciplinelor consacrate cu pseudomaterii precum „educație pentru drepturile copilului”, „educație antreprenorială”, „educație sexuală”, „educație rutieră”, „educaţie economică” etc. Prin astfel de „discipline” nu se promovează niciun fel de valori sau idei înalte, pentru a creşte oameni întregi, ci mai curând utilitarismul, pragmatismul, individualismul (această din urmă trăsătură fiind întipărită în caracterul copilului inclusiv prin educaţia sexuală, întrucât plăcerea egoistă, în afara oricăror obligaţii morale, transformă omul într-un animal condus de insticte, care nu mai poate intra într-o comuniune sufletească autentică, profundă cu cealaltă persoană). De asemenea, o modificare propusă în planul menţionat de reformă a învăţământului a fost transformarea istoriei în „Educaţie pentru societate” (sau integrarea istoriei în această „metadisciplină”), ţintind către transformarea copilului nu într-un român întreg, ci într-un „bun cetățean” al unei societăți multiculturaliste globalizate, „deschise”, „inclusive” etc., aşadar, perfect încadrat în linia ideologică dominantă. Din acest motiv, vechea disciplină clasică „istoria românilor” ar trebui să dispară.

    În ultimii ani, această orientare către eliminarea disciplinelor clasice a început să se materializeze mai ales în ţările din Occident cu sisteme de învăţământ accentuat liberale, date însă drept exemplu de urmat, cum este, de pildă, Finlanda: „În anii următori, în orarul elevilor din Finlanda nu vor mai apărea materii precum literatură, geografie, matematică sau istorie, ci teme sau fenomene.”[5]

    Şcoala – factor de stabilitate

    Toate aceste constatări ne conduc către concluzia clară că, într-o lume marcată de relativismul cunoaşterii, de confuzie, relativism valoric, derivă morală şi identitară, fragmentarism, marasm, şcoala trebuie nu doar să ofere tânărului calea către cunoaştere şi un sistem de valori stabile, care să-l ajute să se orienteze, dar să fie şi un factor de stabilitate, care să îndrume tânărul către sens, să-l ajute să se aşeze în rost, în rânduială, să-l integreze în neamul în care s-a născut, cultivându-i simţul apartenenţei.

    De ce tot mai mulţi tineri manifestă dezinteres sau opoziţie faţă de învăţare? Fiindcă nu mai văd un scop sau un sens mai înalt care să le dea avânt, fiindcă li s-au furat modelele şi cultura, sunt lipsiţi de idealuri, nu mai sunt motivaţi să depună eforturi ale căror roade nu se văd imediat, dar care le pot crea mai târziu satisfacţia de a ajunge medici buni, profesori buni etc. în folosul neamului lor. Fiindcă am lăsat ca lumea virtuală să ne confişte tinerii.

    Problemele nu se vor rezolva prin simplificarea excesivă a materiei, prin găsirea unor metode eficiente de transformare a învăţării într-o activitate cât mai distractivă, prin centrarea excesivă pe elev, pe emoţiile şi sensibilitatea lui (în şcolile din Occident este răspândită teoria „self-esteem ideology” - bazată pe ideea că elevului trebuie să i se hrănească stima de sine, încurajându-se în primul rând exprimarea de sine şi emotivismul în dauna efortului intelectual), prin subminarea autorităţii profesorului, nici prin digitalizarea învăţământului pe motiv că măsura aceasta ar îmbunătăţi procesul de învăţare (studiile demonstrează că manualele digitale scad considerabil interesul pentru lectură, dar şi capacitatea de a citi, având un impact negativ asupra dezvoltării cognitive a copiilor[6]). Ci prin reafirmarea şi revenirea la principiile care mult timp au stat la baza învăţământului tradiţional.

    Principiul adevărului, principiul patriotic, principiul autorităţii[7] sunt esenţiale în educaţie. Profesorul Ioan Vlăduca explica, în conferinţa sa „Principiile educaţiei româneşti”, că principiul adevărului este cel mai important principiu pedagogic, iar educaţia trebuie făcută întru adevăr. Dar pentru aceasta este nevoie de autoritatea profesorului, care să transmită valori, certitudini (şi nu „opinii” sau „păreri”), să călăuzească. El nu poate fi un simplu transmițător de informații, ci are rolul de educator, adică de formator nu doar de deprinderi și abilități, de inteligențe, dar și de caractere, fiind menit să-l învețe pe elev să gândească, să învețe, să îl inițieze în tainele cunoașterii și ale vieții. Potrivit profesorului Ioan Vlăducă, un alt principiu important este cel pedagogic: tinerii trebuie pregătiţi şi pentru a deveni ei înşişi educatori mai târziu, când vor fi puşi în situaţia de a-şi educa propriii copii. Totodată, educaţia pentru familie este necesară, iar tinerilor nu trebuie să li se inculce concepţia că realizarea în carieră înseamnă totul. Idolatrizarea muncii corporatiste contribuie la destrămarea societăţii, fiind erodat elementul de bază al acesteia, familia, care asigură nu numai unitatea şi rezistenţa comunităţii, dar şi continuitatea noastră ca neam.

    Un alt principiu pe care profesorul îl aduce în atenţie este cel al prezentării istorice, noua tendinţă fiind de a anula criteriul cronologic, care este esenţial în dezvoltarea înţelegerii şi, în definitiv, a proceselor gândirii. Nu în ultimul rând, principiul binecuvântării şi cel teologic erau fundamentale în şcoala românească tradiţională. Nu trebuie făcut un scop în sine din acumularea de cunoştinţe, fiindcă ştiinţa singură nu e suficientă pentru ca un tânăr să devină un „om de nădejde” în societate, dar nici pentru a-l ajuta să pătrundă în înţelesul mai profund al existenţei şi al lucrurilor, care este luminat de teologie.

    Constatăm că în învăţământul nou se tinde spre renunţarea la toate aceste principii, pe care s-a întemeiat pedagogia şi şcoala tradiţională românească. Ce viitor pregăteşte ţării noastre o şcoală care nu mai ţine cont de trebuinţele reale, de năzuinţele, realităţile, istoria, credinţa, adevărul acestui neam[8]? Ar trebui să ne amintim de obiectivul principal pe care l-a urmărit, prin reformele sale, Spiru Haret, în calitatea sa de ministru al Instrucţiunii Publice: „Sistemul şcolar al unei ţări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuinţelor, aspiraţiunilor şi caracterului naţional al poporului care o locuieşte. Reforma şcolară care se urmăreşte de câţiva ani are de obiect principal realizarea acestui deziderat.”

    Din articolul „Misiunea şcolii într-o societate globalizată. Românul întreg sau «cetăţeanul global»?", Revista Familia Ortodoxa, nr. 11/2017, de Irina Bazon.


    [1]Douglas Kellner, „Cultura media”, Editura Institutul European, Iaşi, 2001.
    [2]Enterprise Plus (SB) Pre-Intermediate. Manualul elevului de clasa a VII-a, Editura EXPRESS PUBLISHING, 2011.
    [3]Mircea Platon, „Despre falsa conştiinţă istorică”, Ziarul de Iaşi, 23 aprilie 2009, https://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/despre-falsa-constiinta-istorica~ni5dmh.
    [4]Istoria românilor, manual pentru clasa a IX-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
    [5]http://www.gandul.info/stiri/cel-mai-bun-sistem-de-invatamant-din-lume-scoate-materiile-clasice-din-programa-ce-vor-studia-elevii-finlandezi-14032831.
    [6]https://inaparareafamiliei.wordpress.com/2017/08/22/studii-introducerea-manualelor-digitale-afecteaza-negativ-educatia-si-dezvoltarea-mintala-a-copiilor/
    [7]„Principiile educaţiei româneşti”, conferinţă susţinută în iunie 2013 de profesorul Ioan Vlăducă, director stiințific al Școlii Brâncovenești din Constanţa, https://www.youtube.com/watch?v=OBssIwM-C4c.
    [8]„Problema nu este ce trebuie să fac. Ci: sunt sau nu în adevărul lui (al neamului – n.n.)? Dacă eşti în acest adevăr, dacă eşti cum se cade să fii, atunci fapta nu poate avea alt sens decât atât să împiedici irosirea a ceea ce e şi, prin faptul că este, are preţ. Conservare, deci, şi nicidecum revoluţie şi răsturnare. Asta şi numai asta este: a fi român!” (Mircea Vulcănescu, „De la Nae Ionescu la Criterion”).

    Tematic

    Ordin dur al Ministerului Educației, înainte de prima zi de școală – Iată cine sunt vizați
    Ministrul interimar al Educației, propunere șoc pentru dascăli. Vor lua foc!
    Educația, fără ministru. Iohannis l-a respins pe Valeca
    Un profesor șterge pe jos cu ministrul interimar al Educației. Umilință maximă !
    Iohannis, atac dur la Breaz: ”experimente cu efecte grave asupra Educației”
    Educația, la mâna lui Iohannis. Începe anul școlar fără ministru?
    Ce se întâmplă cu reforma în educație? Anunțul premierului Dăncilă
    Ultima oră: Andronescu, reacție la numirea noului ministru al Educației
    E oficial! Ministerul Educației a facut anuntul- dascălii, vizati
    Surse: Florian Lixandru, propunerea Vioricăi Dăncilă pentru Ministerul Educației
    Răsturnare de situație la Educație! Dăncilă, propunere nouă în locul lui Lixandru
    Viitorul ministru al Educației vine de la Cluj? Cine o va succeda pe Andronescu
    Chirilă „se reprofilează”? A dat protestele pe justiție pe… Educație
    E oficial! Ministerul Educației a făcut anunțul: se dau bani
    E oficial! Nu se dau bani în plus: Ministerul Educației Naționale a făcut anunțul
    Bac 2020: Ministerul Educației Naționale, lămuriri despre corectarea lucrărilor
    La ce să se aștepte profesorii dacă Gavrilă devine ministru al Educației
    Tagurile:
    Școala


    Știrile Zilei