18:22 21 Iunie 2021
În direct
  • EUR21.33
  • USD17.90
  • RUB0.25
  • RON4.33
  • UAH0.66
    EDITORIALIST
    Sa primesc un link scurt
    513202

    Editorialul lui Dmitri Medvedev este despre relațiile de criză dintre Rusia și Statele Unite, noua realitate strategică și importanța unui dialog sincer.

    "Evitarea unei confruntări cu marile puteri nu vorbește de lașitate, ci de înțelepciune, deoarece propria sacrificare nu a reprezentat niciodată și niciunde un avantaj" (Sun Tzu. Arta războiului).

    În ultimii ani, relațiile dintre Rusia și Statele Unite au trecut de fapt de la rivalitate la confruntare. În esență, s-au întors la epoca Războiului Rece. Presiuni prin intermediul sancțiunilor, amenințări, confruntare conflictuală, protecția propriilor interese egoiste – toate acestea ar putea duce lumea la o stare de instabilitate permanentă.

    Când relațiile dintre două țări se află într-o situație similară mult timp, aceasta se și numește criză. Astfel de crize reprezintă un teren extrem de fertil pentru apariția unor perioade și mai acute în relații – "criza crizelor". Într-o astfel de situație, orice pas greșit, lipsa de răbdare, lipsă unei înțelegeri strategice a greutății fiecărui cuvânt pot arunca nu numai două țări aparte, ci întreaga lume în abisul celor mai dificile probleme, punând-o în fața amenințării unei confruntări militare directe.

    Așa ceva s-a mai întâmplat în istoria noastră comună. Este adevărat că timpurile era oarecum diferite față de cele de acum și scena a fost bazinul Caraibilor, dar esența a ceea ce s-a întâmplat a fost foarte asemănătoare.

    Politica externă a SUA din acea perioadă a forțat țara noastră să reacționeze în mod corespunzător. La sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, ea s-a manifestat prin desfășurarea rachetelor americane în Turcia, Vietnamul de Sud și Liban. Și prin politica neîndemânatică în Republica Cuba, care a generat o revoluție, și apoi prin încercarea de a recâștiga controlul asupra Cubei. Și prin multe alte lucruri.

    Astăzi, aceasta se manifestă prin sancțiuni antirusești, o campanie organizată de agresare a Rusiei, politica americană față de vecinii noștri, venirea definitivă a NATO la frontierele noastre, opunerea față de "Nord Stream – 2", îngrijorări cu privire la implementarea de către țara noastră a Căii Maritime de Nord, problema ucraineană și multe altele. Exemple de astfel de politici apar zilnic.

    Rusia de astăzi, la fel ca și URSS în trecut, a reușit întotdeauna să ajungă din urmă Statele Unite în ceea ce privește nivelul de amenințări la adresa adversarului său.

    La începutul anilor '60, URSS a desfășurat arme strategice ofensive în Cuba drept răspuns americanilor. Statele Unite, după cum se știe, au mers la o confruntare ulterioară: au concentrat navele de război, au luat insula sub blocadă navală și chiar au pregătit o invazie totală. Această criză a primit denumirea de Criza rachetelor cubaneze. Există două momente principale în cadrul acesteia.

    Primul. Răspunsul pe termen lung nu este doar apariția rachetelor în largul coastei Statelor Unite. În primul rând, a fost o demonstrație și, mai important, o conștientizare, de către țările occidentale, a capacităților infrastructurale ale statului nostru de a desfășura baze militare oriunde în lume, într-un timp scurt.

    Al doilea. Situația, care se afla la "cinci minute de război", a fost salvată de liderii celor două superputeri, care au apreciat adecvat situația, care au recunoscut și au acceptat înțelepciunea compromisului și, prin urmare, au fost gata să facă concesii.

    La un moment dat, liderii au comunicat direct, într-un alt moment – nu, dar în orice caz, a existat un dialog egal între URSS și Statele Unite, desfășurat nu în limbajul amenințărilor și ultimatumurilor.

    După soluționarea Crizei rachetelor cubaneze, pe parcursul întregului secol XX, nu au existat situații în care cele două țări să fie atât de aproape de război. Pentru că ambele au însușit lecția: cooperarea în rezolvarea problemelor internaționale este mai bună decât confruntarea.

    Dar astăzi situația este un pic diferită: SUA au luat cursul unei politici externe instabile. Acest lucru s-a manifestat și prin respingerea acordului nuclear cu Iran, și prin retragerea din Tratatul "Cer Deschis", și prin retragerea dintr-o serie de alte tratate. Iar în prezent, și prin retorica noului președinte.

    Noua realitate strategică – instabilitatea politicii externe a Washingtonului – este cauzată în mare măsură atât de motive interne, cât și de un anumit declin al autorității SUA în calitate de lider al lumii occidentale.

    Noua tactică a administrației americane este de a semnala necesitatea dialogului cu o mână și de a crește presiunea cu cealaltă. Ea poate mărturisi și despre îndeplinirea promisiunilor electorale ale democraților, și despre lipsa de unitate în dezvoltarea unui curs și luarea deciziilor în noua echipă, și despre "activitatea misionară" americană. "Noi avem întotdeauna dreptate, voi trebuie să ne ascultați". Iar partenerii și oponenții trebuie să considere firesc astfel de curs, cu un sentiment de recunoștință pentru "lecția" primită.

    Am auzit despre apelul la dialog în timpul conversației telefonice între cei doi președinți. Și imediat a început o retorica dură, au fost introduse noi sancțiuni antirusești, au fost expulzați diplomați, a fost semnat un decret privind amenințarea rusească. Aici ar trebui inclus și conflictul acutizat artificial în estul Ucrainei, declarațiile militariste ale conducerii SUA, transferul de tehnică militară în regiunea noastră. Vorbind mai simplu – o escaladare a situației.

    Este evident că Uniunea Sovietică a fost percepută de către Statele Unite ca un rival egal, cu care, fără îndoială, trebuia să se consulte. Acest lucru s-a datorat parității militaro-politice a parților, pentru conservarea căreia a fost creat sistemul organizațiilor internaționale. Și prezența a două blocuri militare – țările NATO și țările Pactului de la Varșovia.

    Dar după prăbușirea URSS, paritatea a dispărut pentru o vreme. Statele Unite, trăind timp de un deceniu și jumătate într-un sistem de coordonate când nicio altă țară din lume nu numai că nu avea o putere comparabilă, dar nici măcar nu avea un drept ipotetic de a dispune de o astfel de putere, s-au dezvățat, pur și simplu, de a purta un dialog de la egal la egal.

    Noua administrație americană, restabilindu-și poziția de conducător mondial și protector al Occidentului colectiv (și, în același timp, convingându-se pe sine de acest lucru), nu are puterea de a recunoaște că cineva din lume ar putea avea capacități infrastructurale și militaro-politice comparabile cu ea. De exemplu, China sau Rusia.

    La ordinea zilei este întrebarea: va dobândi oare actuala administrație americană înțelepciunea compromisului, la care au ajuns liderii țărilor participante la Criza rachetelor cubaneze din anii 60 ai secolului trecut?

    Și ce ar putea ajuta la "stingerea" problemelor, atunci când situația este încinsă la limită?

    Există trei astfel de momente.

    În primul rând, conștientizarea costului unei "decizii fatale". Dacă dauna pe care o va aduce victoriei va fi într-atât de mare, încât va punea problema existenței ulterioare a câștigătorului, atunci aceasta nu reprezintă o victorie.

    În al doilea rând, legătură directă. Nu este vorba doar de telefon, la care poți apela, ci de oportunitatea de a vorbi sincer și, mai important, de a-ți auzi interlocutorul. Și să înțelegi logica și argumentele acestuia.

    Și în al treilea rând, cel mai important lucru. Nu numai înțelegerea necesității și posibilității compromisurilor, ci și disponibilitatea de a face aceste compromisuri. Disponibilitatea de a abandona limbajul ultimatumurilor și grosolăniei, care duc dialogul la nivelul plintei.

    Tocmai din această cauză, retorica inclusă în cuvintele simple "Rusia va plăti prețul", deși sună foarte americănește, duce direct la impas. Nu există nicio ieșire din acest tunel. Această mantră nu va lumina pe nimeni la munte.

    Tagurile:
    Rusia, NATO, SUA, Istorie, Dmitri Medvedev

    Știrile Zilei