17 decembrie 2013, 10:00

Revoluţia Română: Unde sunt autorii diversiunii şi teroriştii din decembrie 1989? Partea a VII-a

Românii, care mai cred că relaţiile extrem de strânse dintre armata română şi cea americană ar fi debutat după 1990, ar putea avea o surpriză. Relaţii care au constat în reducerea drastică a tehnicii moderne de luptă pentru admiterea României în NATO, participarea militarilor români în Irak şi Afganistan, dar şi cu amplasarea scutului de la Deveselu.

Pe parcursul derulărilor evenimentelor din decembrie 1989 de la Timişoara, conducerea militară a fost unică, structura şi înzestrarea ei cu tehnică de luptă a fost identică cu cea de la război. Aşadar dispunea de tot ce avea nevoie pentru a descoperi şi anihila orice tentativă de organizare a unei destabilizări, venită din afara graniţelor. Percepţia unei armate slab instruite, precar înzestrată, a fost una creată în mod premeditat pentru a induce iluzia că ea ar fi fost incapabilă să protejeze populaţia civilă. Şi, în acelaşi timp, să repereze grupurile agresoare, să-şi apere propriile obiective şi să se angajeze în luptă, în mod decisiv, lichidând rezistenţa armată. Pe principiul vaselor comunicante, adversarul ei continuă şi azi să fie total necunoscut, dar i s-au atribuit de la început calităţi de superman, pentru a justifica aşa-zisa „ineficacitate” a armatei.

Pe linia celor enunţate mai sus, colonelul Gheorghe Raţiu declară după două decenii de la revoluţie că Securitatea ar fi primit informaţii, încă înainte de decembrie 1989, despre înfiinţarea de către armata SUA a unor tabere de antrenament în lupta de gherilă urbană, la Zehndorf în RFG, la Traiskirchen în Austria şi la Bicske în Ungaria unde fuseseră detaşaţi instructori din forţelor pentru operaţiuni speciale, cu experienţă în Afganistan şi ţări din America Latină. Deşi e posibil să fi existat astfel de tabere, era imposibil ca acolo să fi fost instruiţi transfugi români, fără nicio identitate. La fel de imposibil era ca 40-50 dintre aceştia să mai reuşească să şi treacă graniţa, ca să ajungă simultan la Timişoara, unde să petreacă o perioadă de acomodare înainte de a acţiona, fără ca prezenţa lor să nu fie remarcată.

http://youtu.be/MpU8_in2kqI

Direcţia Informaţii Militare (DIA), condusă aşa cum am mai menţionat anterior de contra-amiralul Dinu Ştefan, funcţiona direct sub comanda şefului MStM, generalul Guşă Ştefan şi subordona compartimentele Cercetare din cadrul fiecărei categorii de forţe armate (Trupe Terestre, Forţe Aeriene, Marina Militară), asigurând cercetarea şi goniometrarea reţelelor radio-militare ale vecinilor unguri, înregistrând orice schimbare de poziţie suspectă. Prin servicii specializate, care lucrau neîntrerupt în baza unui plan coordonat, având codul „Laleaua”. Responsabilităţi importante pe această linie revenindu-le locotenenţilor colonei Constantin Degeratu, Eugen Bădălan şi Mihail Popescu care deţineau anumite funcţii cheie la acea dată. Şi care, după 1990, în perioada de pre-aderare şi de aderare la NATO, au deţinut pe rînd funcţia de şef al Statului Major General. Remarcându-se prin subminarea capacităţii de luptă a armatei, în urma scoaterii din înzestrare a unei categori întregi de tehnică de luptă modernă, cu scopul valorificării ilicite, în beneficiul personal şi al liderilor politici care-i numiseră în funcţii.

http://romanian.ruvr.ru/2013_09_17/Armele-din-spatele-RoSiei-Montane-Partea-a-II-a-9263/

Fiind declarată la nivelul MApN, perioada de tensiune militară, încă din noiembrie 1989 se pusese în aplicare planul special „SIGMA” (iniţialele Sistemului de Informare şi Goniometrare al Ministerului Apărarii), care avea drept scop monitorizarea traficului în reţelele radio din imediata apropiere a frontierelor ţării. În paralel, Direcţia de Informaţii a Armatei şi unitatile de cercetare tactic-operative ale diviiziilor Armatei a III-a şi a IV-a, precum şi escadrila 31 de aviaţie cercetare de la Timişoara (înzestrată cu MiG-21R), executau şi cercetarea vizuală şi cu diverşi senzori a mişcărilor spre România, pe segmente bine delimitate ale căilor de comunicaţii (şosele, căi ferate, aeroporturi, porturi) din Ungaria şi Iugoslavia. Mai mult decât atât, de partea cealaltă a frontierei de stat, exista un alt lanţ de observatori ai DIA, infiltaţi în Ungaria cu sprijinul pichetelor de grăniceri. Aceştia executau supravegherea vizuală şi audio în imediata vecinatate a frontierelor, cu precădere în anumite zone împădurite în care s-ar fi putut concentra în ascuns grupuri sau persoane care intenţionau să pătrundă în România.

http://www.focusblog.ro/wp-content/uploads/2013/07/995132_521257984589014_973529388_n.jpg

Ca o paranteză, Securitatea nu dispunea de trăgători de elită precum lunetiştii. Nici de nuclee de rezistenţă armată, antrenate şi înarmate din timp să acţionze precum partizanii în localităţile ocupate de inamic, atacând unităţile militare ale acestuia. Nucleele de rezistenţă armată se găseau pe ştatele secrete ale planului de mobilizare, aparţinând în totalitate armatei şi separate de gărzile patriotice. De conducerea, pregătirea şi înarmarea lor era responsabilă DIA. În conformitate cu doctrina naţională de apărare, în vigoare la acea dată, Timişoara era una din cele 8 „cetăţi de muncă şi apărare” pregătită pentru a duce lupta de rezistenţa armată cu ocupantul străin. În acest scop fuseseră create zeci de grupuri de sprijin compuse din aproximativ 400-700 de rezervişti timişoreni deplin conspiraţi, care urmau să participe la lupta de gherilă urbană, după ocuparea oraşului de către un agresor extern.

Membrii acestor grupuri primiseră locuinţe în zone strategice ale oraşului, de unde puteau ţine sub observaţie sediile politico-administrative, obiectivele industriale, cazărmile militare şi sediile miliţiei şi Securităţii, pe care era de la sine înţeles că agresorul extern urma să le utilizeze pentru a-şi crea propria structură a conducerii de ocupaţie. Locuinţele lor au constituit şi locul de găzduire al instructorilor grupului, desemnaţi din cadrul veteranilor activi ai forţelor pentru operaţiuni speciale de către DIA. În plus, fiecare primise câte o staţie radio portablă, fiind creată în acest sens o reţea de comunicaţii pe o frecvenţă special alocată DIA, în care nimeni altcineva nu avea cum să intre. Pentru asigurarea deplinei libertăţi de mişcare, fiecare dintre membrii grupului de sprijin primise gratuit câte un autoturism Dacia 1310 nou sau Aro, cu două rânduri de plăcuţe de înmatriculare diferite, pe care îl schimbau din patru în patru ani. Aceste maşini urmau să fie folosite în egală măsură de veteranii forţelor pentru operaţiuni speciale ai DIA, după ocuparea Timişoarei. Membrii grupului de sprijin primeau regulat bonuri de benzină la discreţie, pentru a-şi reînnoi stocul de carburant necesar deplasărilor şi preparării coctailurilor Molotov.

Generalul maior Dumitru Puiu era în decembrie 1989 şeful Departamentului Aviaţiei Civile, după ce anterior fusese comandant al Regimentului 93 Aviaţie de Vânătoare, apoi al Diviziei 34 Apărare Antiaeriană, ambele din Timişoara, având 2.500 ore de zbor la activ. În 24 decembrie 1989 a apărut pe post şi a anunţat la TVR că deţine anumite probe despre teroriştii de la Timişoara şi afluirea lor prin aeroportul Otopeni. N-a mai apucat pentru că a fost imediat internat la spitalul de psihiatrie, decedând în mod suspect după o lună.

Raportul SRI întocmit de locotenent-colonelul Ioan Rusan în 1993, care reconstituie evenimentele din anul 1989, semnalează, începând din primăvara lui 1989, prezenţa în câteva reprise, în municipiul Sibiu, a unui detaşament compus din peste 30 de militari activi din cadrul Batalionului 404 Cercetare Operativ-Strategică de la Buzău (B. 404 CC), aparţinând DIA. Militarii erau în ţinută sport civilă, dotaţi cu staţii de emisie-recepţie şi au executat o amplă recunoaştere în teren cu autoturisme având numere de înmatriculare de Sibiu. Gravitând în vecinătatea unor unităţi ale MApN şi MI, pe care le-au fotografiat de pe clădirile învecinate. Câţiva din acest grup au fost reţinuţi şi chestionaţi de ofiţerii de Securitate în martie 1989 şi au motivat că făceau o testare de vigilenţă asupra unităţilor militare din Sibiu. Hărţile capturate de Securitate demonstrau că acţiunea DIA nu făcea parte din categoria „testarea vigilenţei”, întrucât măsurătorile lor vizau hotelurile Continental, Bulevard, BTT, blocurile de locuinţe şi podurile unor case din oraş. Întâmplător acestea au fost locurile fierbinţi în care s-au derulat evenimentele din decembrie 1989. Rezultatul era acela că sediul miliţiei şi Securităţii a ajuns să arate astfel:

http://fotonicu.files.wordpress.com/2010/12/sediile-militiei-si-securitatii-03.jpg?w=655&h=438

Pe 20 decembrie 1989 la 18:30, cursa Tarom de Sibiu a fost planificată să decoleze de la aeroportul internaţional Bucureşti-Otopeni şi nu de la Băneasa şi n-a mai fost făcută cu avionul An-24 care are sub 50 de locuri, ci cu o aeronavă ROMBAC (BAC-1/11 produsă în licenţă în România, capacitate maximă 118 locuri), întrucât existau 81 pasageri. Dintre aceştia, 44 de pasageri erau civili verificaţi ulterior de comisiile de anchetă, restul de 37 constituindu-l un grup de bărbaţi înalti, atletici, îmbrăcaţi sportiv. Ei au fost conduşi la avion de un ofiţer MApM, inspector la Departamentul Aviaţiei Civile care nu apare pe lista de îmbarcare. În cala de bagaje a avionului ROMBAC au fost încărcate sute de colete identice ca format, dimensiuni şi culoare de mărimea unei genţi diplomat (care e asemănătoare unei lădiţe de muniţie). Nimeni din acest grup nu figurează cazat la vreun hotel din municipiul Sibiu. Barbologii mass-media din România, care au idei puţine și fixe, i-au şi catalogat pe membrii acestui grup drept luptători Spetsnaz trimişi de GRU-ul sovietic, uitând că pentru a se îmbarca în avionul ROMBAC la aeroportul internaţional Bucureşti-Otopeni ei trebuiau să se şi legitimeze. Şi că urmare a deciziei nr. 20/016 750 din 17 decembrie 1989 nu s-a mai eliberat nicio viză sau paşaport pentru cetăţenii sovietici.

La scurt timp după plecarea acestui avion, de pe aeroportul internaţional Bucureşti-Otopeni a decolat o altă cursă Tarom. De astă dată spre Arad, efectuată pentru prima oară în istoria ei, tot cu aeronavă ROMBAC. Cu cîteva zile înainte, aeronava ROMBAC efectuase, tot de la Otopeni şi cursa de Timişoara, având la bord tot un grup de peste 30 de bărbaţi atletici, îmbrăcaţi sportiv, însoţiţi de acelaşi inspector al Departmentului Aviaţiei Civile (despre care unele voci afirmă că ar fi avut un nume neferos şi era CI-stul instituţiei, subordonat DIA). Într-adevăr, 41 de cadre ale batalionului 404 Cercetare Operativ-Strategică, comandate de maiorul Ghergulescu Ion, au acţionat şi la Timişoara, de unde au fost retrase abia pe 22 decembrie 1989. Batalionului 404 Cercetare Operativ-Strategică în comanda căruia era încadrat pe atunci colonelul Truţulescu Gheorghe, cel cunoscut din Ţigareta II, era destinat operaţiunilor speciale, militarii săi fiind selectaţi din rîndul paraşutiştilor şi antrenaţi la fel ca şi trupele pentru operaţiuni speciale ale armatei SUA.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/1/22168/9182580/1/resize-of-1998-trutulescu.jpg?width=630

Aceşti cercetaşi excelent pregătiţi să opereze în adâncimea teritoriului inamic reuşeau în mod frecvent să se sustragă vigilenţei sistemului înarmat de pază - apărare al celor mai bine cotate unitaţi militare româneşti, pătrunzând pînă în biroul comandantului şi care mai executaseră, cu succes, sub diverse acoperiri, misiuni similare în afara graniţelor. Au rămas un mister până azi misiunile pe care le-au primit, de la cine, cu cine au cooperat şi în ce zone ale Timişoarei. Cert este că nici vorbă ca aceştia să-şi fi îndeplinit misiunea lor principală, aceea de a culege informaţii care să conducă la identificarea, izolarea şi neutralizarea organizatorilor revoltei de la Timişoara, a grupurilor lor de sprijin din România şi a intenţiilor acestora.

Istoricul militar Sămuşan Alin Bogdan (http://www.mapn.ro/diepa/ispaim/files/rim_3-4_2013.pdf) mi-a pus la dispoziţie un document găsit de el în Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC) care reprezintă lista avansărilor la gradul de general din data de 23 August 1974.

www.facebook.com/photo.php?fbid=601283696586442&set=a.601283563253122.1073741850.252355051479310&type=1&theater

La poziţia 15 apare căpitanul de rangul I (colonel) Ştefan Marin Dinu, care deţinea funcţia de secretar al Consiliului politic al Marinei Militare, care a fost avansat la gradul de contra-amiral. Aşadar, Dinu nu era cercetaş la bază ci politruc, devenind ofiţer în 1948, apoi absolvent al academiei militare politice promoţia 1953, unde a fost coleg cu Victor Athanasie Stănculescu. Trecerea lui Dinu din postul de politruc-şef al Marinei Militare la comanda Direcţiei Informaţii a Armatei s-a făcut prin Consiliul Politic Superior al Armatei, unde a condus direcţia Război psihologic. Ea a fost ascunsă sub denumirea de Propaganda Specială, unde erau încadraţi textierii, scenariştii şi regizorii, creatori de diversiuni.

Direcţia Război psihologic a fost cea care a fost desemnată să asigure cu autospecialele sale tehnica de sonorizare-amplificare, la mitingul din 21 decembrie 1989. Şi responsabil a fost locotenent-colonelul Ioan Rus, ulterior trimis diplomat în Belarus.

Spargerea mitingului a fost o urmare a vacarmului sonor special mixat, având la bază zgomotul produs de motorul de avion supersonic, funcţionând în regim de forţaj, care fără nici un dubiu a fost determinat ca provenind din sursa de amplificare a autospecialei direţiei de război psihologic a armatei. Starea de panică generată a fost descrisă ca „o senzaţie fizică de spaimă, resimţită sub forma unei nelinişti atât de puternice, încât aproape că nu te mai puteai ţine pe picioare, iar în urechi îţi răsuna un huruit insuportabil”. Specialiştii sunt de părere că se putea obţine acest efect doar prin emiterea unor unde de joasă frecvenţă, sub pragul audibilului, cu maximă intensitate de către un generator tipic militar, ceea ce ridică mari semne de întrebare privind legalitatea utilizării de către armata română a acestui mijloc de luptă împotriva civililor români neprotejaţi în niciun fel. TAB-ul Secţiei de război psihologic dotat cu sisteme de amplificare a apărut în zilele următoare, fiind blindatul de pe care şi-a ţinut discursul Ion Caramitru. Despre alte acţiuni de după 22 decembrie 1989 ale direcţiei de Război psihologic a armatei voi vorbi în episodul următor.

http://jurnalul.ro/thumbs/big/2012/12/21/zgomotul-infernal-care-a-marcat-caderea-lui-ceausescu-18438883.jpg

http://youtu.be/YVTZjTHCKIw

Notă: Toate informaţiile prezentate în articol aparţin autorului. Postul de radio Vocea Rusiei nu răspunde pentru ele.

  •  
    şi distribuie pe