2 martie 2014, 20:07

Ucraina și lecția sa

Ucraina și lecția sa

În tot cursul istoriei umane, politica și economia au pornit de la calcule reci, dar calculele însele sînt numai uneltele instinctului de siguranță și supraviețuire, fiind necesare, deci, pentru a satisface acest sentiment de confort pe care îl conferă siguranța.

Omul rîde din inimă, nu din mușchii feței, numai cînd e într-o stare de siguranță, nu cînd e tensionat. Aceasta e valabil și pentru a înțelege ce se întîmplă azi în Ucraina.

Urmăresc cu atenție situația din țara vecină Romîniei și Rusiei. Pe lîngă detaliile intoxicante care adaugă doar fum și crengi, de nu mai poți vedea pădurea din cauza copacilor, să vedem faptele prin punctarea părților esențiale ale istoriei ucrainene. Ucrainenii sînt un popor format în Evul Mediu, din ruși din nord și tătari din sud, primii, fugari prin stepe, spre sud, pentru a scăpa de prigoana polonă, iar ultimii, rătăcind mereu în căutare de pradă spre nord. Deși pămîntul aparținea nominal Poloniei, căci fugarii, prin avansul spre sud, ca cetățeni polonezi, erau considerați ca unelte de colonizare pe teritoriul nimănui, ei căutau de fapt libertatea negată de șleahticii din Cracovia, unde era capitala polonă în acele timpuri. Limba rusă stîlcită, vorbită în acele condiții de restriște, a fost, mai tîrziu, sistematizată în Imperiul Austro-Ungar de către autoritățile imperiale din calcule politice. Presiunea polonă spre sud a dus la răscoala lui Hmielnițki (1648-57), o încercare disperată de a scăpa de oprimare. Totuși, lipsa de cultură politică a țăranilor ce formau imensa majoritate a populației de refugiați a frînat formarea unui stat capabil de a-și susține independența. ”Aliații” tătari din răscoala lui Hmielnițki, veniți din Crimeea, căutau doar un prilej de pradă, iar turcii îi susțineau doar pentru a da o lovitură polonezilor cu care se ciocneau în Moldova și alte părți. Rămas singur, Hmielnițki a jurat credință Rusiei la Pereiaslav, în 1654, neputînd rezista presiunii tătarilor dinspre sud. Totuși, unii dintre ucraineni, în ciuda conștiinței apartenenței la limba rusă și religia ortodoxă, au apelat, după moartea lui Hmielnițki, la Turcia spre ajutor, considerîndu-se trădați de frații ruși din cauza regimului țarist opresiv și a disprețului populației mai bogate din Imperiul Rus, stabil, față de sărăcia și primitivismul statului lor de refugiați. Rusia, care se simțea datoare prin actul de la Pereiaslav, intevenit, văzînd și un prilej de a pune stavilă prădăciunilor tătare din Crimeea, care-i pustiau teritoriile și-i robeau locuitorii. Polonia, revenindu-și, iar puterea turco-tătară scăzînd, prezența polonă în regiune a reînceput să se facă simțită. Rusia și Polonia au încheiat în cele din urmă, după un război asupra Ucrainei, Pactul de la Andrusovo (1667) de delimitare a sferelor de influență între Rusia și Polonia pe rîul Nipru în teritoriile ucrainene, care își arată forța și azi prin faptul că împarte cultural și identitar Ucraina între adevărații ucraineni, spre vest, și ruși, spre est. Avansul Rusiei spre vest și decăderea Poloniei au adus treptat și partea centrală a Ucrainei de azi sub influență rusă. Partea vestică, Transcarpatia, Galiția, au rămas sub control austriac, ceea ce a întărit separarea identitară dintre slavii ce locuiesc în Ucraina. Austriecii au început să încurajeze în sec. XVIII un surogat de așa-zisă religie, unită cu Roma, ascunsă sub un nume existent anterior pentru alte ramuri ale religiei creștine, de religie greco-catolică, care, dacă nu ar fi fost folosit pentru niște scopuri meschine, ar fi putut reprezenta un model de apropiere dintre Est și Vest, cu unele ajustări modice, dar fundamentale. Faptul că noii adepți ai acestui curent hibrid au beneficiat de avantaje economice considerabile pentru a adera la el a invalidat inițiativa din punct de vedere moral. În esență, greco-catolicismul aplicat în Imperiul Austro-Ungar supunea foștii ortodocși, cărora li se adresa, spre dizolvarea lor identitară, papalității, făcînd din ei catolici, dar lăsîndu-le libertatea ritului ortodox. Adică le impune dogma, învățătura, dar le lasă la alegerea lor modul de aplicare a acesteia. Aparența e ortodoxă, dar esența e catolică. Asta însemna scoaterea lor de sub Patriarhatul Moscovit și invalidarea pretenției țarilor de a-și apăra frații întru credință. Cu asta se punea mîna pe grînarul Europei, esențial pentru hrana oricărei armate spre a-și bate dușmanii. Austro-Ungaria a reușit, prin această otravă economică mascată spiritual să-și mențină supremația multă vreme în zonă, influențele politicii sale ipocrite fiind vizibile încă. Deși încurajau standardizarea limbii ucrainene separată de cea rusă, austro-ungarii sfărîmau și mai mult populația slavă de pe teritoriul său în ruteni, rusini, huțuli. Dacă ultimii au o limbă ucraineano-romînă, nefiind bine definiți ca apartenență, primii vorbesc clar dialecte ucrainene. Iar rădăcina numelor lor arată clar, la origine, apartenența la limba rusă. Faptul că vorbesc dialectal e lăudabil, creînd o punte între limbile slave de est și cele de vest. Totuși, pronunția ușor diferită și unele regionalisme restrînse la cîteva cătune au fost exploatate de austro-ungari doar spre separarea slavilor, care, uniți, ar fi fost o armă contra stăpînirilor de la Viena și Budapesta și un agent al Rusiei, așa cum au și fost tendințe. Totuși, rezultatul acestor politici nu a putut opri închegarea unei conștiințe ucrainene, care s-a și manifestat militar în urma primului război mondial, fără șanse de succes. Noua putere sovietică a recunoscut existența unei națiuni slave ucrainene separate ca pe un fapt de necontestat și a organizat o republică sovietică ucraineană în partea estică și centrală a teritoriului Ucrainei actuale. Vestul Ucrainei, care-i cuprindea pe cei mai naționaliști dintre ei, a fost alipit acestei republici abia în urma celui de-al doilea război mondial. Oricît s-ar vorbi de așa-zise ocupații ruse, teritoriile alipite conțineau majorități ucrainene relative sau absolute, iar populațiile de acolo doreau să facă parte din noua URSS, atrase de ideile progresiste exprimate în comparație cu administrațiile opresive, discriminatoare și incompetente din țările cărora le aparțineau. Cu excepția Cehoslovaciei, care a acordat o libertate relativă ucrainenilor din Transcarpatia, care i-a aparținut între 1919 și 1938, Polonia, Romînia, apoi și Ungaria, au făcut tot ce au putut spre atenuarea conștiinței ucrainene, văzute ca un agent rusesc, așa cum consideraseră și austro-ungarii. Cu alte cuvinte, continuarea practicilor opresive fără a atrage populația ucraineană printr-o administrație cinstită, care să o determine să se simtă în siguranță în noua țară. Disprețuiți, au căutat, cum era normal, sprijinul noii puteri sovietice care recunoștea dreptul național ca pe unul dintre stîlpii structurii sale. După al doilea război mondial, Ucraina, în componența URSS, a luat forma de azi, prin alipirea către Ucraina a Crimeei, în 1954, pînă atunci teritoriu aparținînd Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse (RSFSR). După destrămarea URSS, eveniment pregătit de infiltrarea KGB de către serviciile occidentale și parafat în final de cei trei președinți slavi rus, bielorus și ucrainean, Ucraina s-a trezit cu un teritoriu imens, mult mai mare decît ar fi fost normal, plin cu ruși în est și sud, alipiți noii republici după primul război mondial. Cele mai fertile teritorii agricole ale Europei au revenit Ucrainei. Luptele înverșunate, sacrificiile imense, date de toate popoarele din componența URSS în al doilea război mondial, tot sîngele vărsat, rusesc în cea mai mare parte, a fost o jertfă pentru crearea unei Ucraine mari, prea mari, care nu are nicio valență culturală spre a convinge și identitară spre a lega populațiile ucrainene din nord-vest și rusești din sud-est. Un film de propagandă, cu imagini din luptele din Ucraina din cel de-al doilea război mondial, Битва за нашу Советскую Украину 1943 год (Lupta pentru Ucraina noastră sovietică - anul 1943) arată ferocitatea luptelor pentru eliberarea ucrainenilor de către ruși de sub ocupația germană și distrugerile și suferințele de neînchipuit ale războiului. Toate sacrificiile rușilor din cursul istoriei spre a-i ajuta pe frații întru limbă și credință, toate suferințele îndurate și viețile pierdute spre a le asigura acestor frați o viață sigură, cu sentimentul confortabil că nu sînt disprețuiți pentru limba și credința lor, au rezultat azi în existența acestei Ucraine mari. Iar acum, vin unii să ia pe tavă toată crema acestui efort...
Toate astea s-au uitat acum, pentru un simplu motiv: banii. Banii simbolizează măsura relativ calculată a posesiunilor materiale. Banii la modul necesar sînt degerați din nevoia de asigurare a sentimentului de supraviețuire, de siguranță. A munci pentru a aduna, pentru a obține bani, a putea schimba produse cu alții care fac la fel e lăudabil. Dar a aduna bani mințindu-i pe alții, furîndu-i, înșelîndu-i, pentru a acapara în exces, reducîndu-ți victimele la nivelul de sclavi, așa cum fac SUA și Vestul Europei cu esticii azi, înseamnă doar satisfacerea sentimentelor de vanitate că ai prea mult, de orgoliu că poți să-i prostești pe alții, de lăcomie crasă, că vrei tot, exprimată de un George Getty, petrolist american miliardar, care a spus în 1961 că bogat ești atunci cînd nu mai poți să-ți calculezi averile că sînt prea multe... Aceste sentimente sadice nu pot fi acceptate pentru că ele creează multe nefericiri celor naivi și creduli, ca și ucrainenii de bună credință, care doar consideră că NATO și UE le vor aduce liniștea furată de dictatorul Ianukovici și regimul său incompetent și trădător al intereselor populației. Voi reveni mai jos asupra sensului acestor afirmații.

Ce are loc azi știm. Dar cred cu tărie că nu se poate accepta nici moral, nici strategic. Dacă naționaliștii ucraineni din Vest ar fi simțit vreo oprimare în propria lor țară, dacă ei ar fi declanșat mișcarea doar spre a alunga un dictator corupt, fost pușcăriaș, cum e Ianukovici, aș fi înțeles. Dar nu. Un grup de mafioți plătiți s-a ridicat contra puterii pentru că SUA și UE au nevoie de Ucraina pentru teritoriul ei, spre a se apropia de ținta lor, Moscova, pentru teritoriul său bogat în resurse și relativ bine industrializat, pentru populația ce va fi redusă în consumatori, din producătorii ieftini de azi, concurenți ai produselor occidentale bine strălucitoare, dar de slabă calitate, acoperite, în schimb, de nume pompoase și de multe garanții mincinoase și servicii de apeluri, care oferă așa-zise soluții spre unele probleme rezultate dintr-o producție generată de goana după profituri prin înșelarea clienților. Dacă Napoleon și Hitler au dat atîtea lupte, jertfind atîtea sute de mii și chiar milioane de oameni pentru ambițiile lor deșarte de a pune mîna pe Moscova și pe alte orașe importante ale Rusiei, occidentalii se apropie de Moscova fără a trage un foc de armă. Inteligent, nu? Păi Hitler a încercuit Leningradul (Sankt Petersburgul de azi), a blocat Moscova și a ocupat Stalingradul (Volgogradul de azi), pierzînd în cele din urmă dezastruos după 3 ani de confruntări pe teritoriul sovietic. Dar azi, deși încet, progresul e mai sigur. Din 1991 încoace, republicile baltice au fost încorporate NATO și UE, Sankt Petersburgul devenind o țintă vulnerabilă. Georgia și Azerbaidjanul, cu petrolul său din Baku, au ajuns în mîna Vestului, mai ales prima, amenințîndu-se Volgogradul, unde au și avut loc recent unele atentate teroriste. Iar acum, cu așa-zisul parteneriat estic, se merge spre Moscova. Și, dacă cineva se uită atent la forma miniaturizată a teritoriilor incluse în acest parteneriat, va vedea și Belarusul. Să înțelegem că și acolo va urma ceva, că Lukașenko, dictator nenorocit, ține țara alături de Rusia. Așadar, politica lui Hitler în mod mascat, încet, dar sigur, continuarea impulsului Drang nach Osten (Pătrunderea spre Est) din perioada medievală, marșul germanic asupra slavilor de la începuturile Evului Mediu, continuă și azi sub alte forme, mai ipocrite, mai bine mascate. În spatele acestui scandal, ca de obicei, bancherii evrei și arieni nord-americani și englezi și petroliștii arieni din aceleași țări, aliați conjuncturali cu bancherii și industriașii germani și austrieci, ce speră la formarea unei Europe continentale sub controlul lor, vor Ucraina, urmînd să instaureze aceeași politică de colonizare ca și în Balcani după acapararea acestor țări ortodoxe, după 1989.

Unde greșește Rusia aici? Rusia, ducînd o politică de abținere, nu și-a creat unele rețele de încredere în Estul Europei, cu oameni mai integri, cu priză la mase. I-a susținut pe primii veniți, fără perspective, declasați, corupți, foști pușcăriași, ca și Ianukovici, imitînd SUA care susține dictaturi pe față și mascate prin Africa, Asia și America Latină. Occidentalii se mișcă mai repede: după ce au susținut-o pe frumoasa Timoșenko, care i-a captivat pe sentimentalii ucraineni, o dată cu demascarea murdăriei sale morale de către opozanții săi, acum s-au îndreptat spre frații boxeri Kliciko și alți mardeiași ai străzii, cică săraci, dar curați, simbolizînd bărbăția, dîrzenia, altă caracteristică apreciată de slavii de est. Nu e simplist ce spun aici: toate lucrurile complicate au la origine fundamente simple, dar cele mai puternice, care susțin toate lucrurile complicate. Adică sentimentele umane, iluzia că ce e, nu e și ce nu e, e, aia e, care îi determină pe oameni să facă lucruri de negîndit de către un observator neutru. Rusia îl susține încă pe Ianukovici, deși Ianukovici, ajuns la putere cu susținere rusă, a refuzat să apropie Ucraina de Rusia, a flirtat cu Vestul, a primit bani de la Vest spre a-și închina țara. Vestul a reușit s-o scoată pe corupta Timoșenko din pușcărie, mulțumindu-i astfel pentru că depusese efortul de a-și închina țara după revoluția de portocale, care avea ca scop transformarea țării în republică bananieră, ca și Romînia. Dar acum a tras-o pe linie moartă, e depășită deja. Alții sînt acum corupți și înhămați la jugul tăvălugului împins spre Rusia. Rusia, care răspunde acum Vestului în oglindă în acțiunile sale în Ucraina, trebuie să țină seama și să caute, pe viitor, să formeze niște oameni mai integri, mai dedicați populației, nu luxului și propriilor buzunare și devotați dezvoltării țării, nu asigurării traiului bun clanurilor lor pînă la nivelul strănepoților. Iar asta nu doar în Ucraina, ci și în alte țări din fosta URSS, Balcani și Europa de Est și Centrală. Dacă și în Romînia și alte țări din Europa Centrală și de Est Rusia începe să fie bine văzută, e timpul ca Rusia să confirme, nu să dezamăgească prin impunerea unor corupți și hoți ca Ianukovici, care, prin lăcomia lui și balansarea și cochetarea cu ambele părți, ca o persoană de moravuri foarte ușoare, a adus Ucraina în situația de azi și a apropiat amenințarea NATO de capitala Rusiei, de Kremlin, de creierul și inima țării. Prin această politică necoordonată, care acum îi impune eforturi și sacrificii, Rusia greșește, că lasă lucrurile pe ultima sută de metri, nu le pregătește temeinic dinainte, fiind apoi nevoită să improvizeze pentru a repara. Căci, simplu spus, chiar să se spargă Ucraina, cum ar fi moral de dorit, tot e un pas mai aproape de granițele Rusiei în posesia NATO și UE, tot e un laț mai strîns spre Rusia.

Vestul, NATO și UE nu vor doar Ucraina spre Moscova. Ei au nevoie de toată țara, pentru a-i bloca pe ruși în Marea Neagră, așa cum au făcut și în Marea Baltică, prin acapararea celor trei republici. Luînd Crimeea influenței ruse, le vor restricționa rușilor accesul spre Siria. Care are un pic de petrol prin est și niște țevi de maximă importanță care trec din sudul Irakului și din Arabia Saudită, prin Iordania, spre Marea Mediterană, unde le preiau sub observație bazele engleze din Cipru. Iar Golful Persic rămîne fără trafic petrolier. Deci navele de război nu mai au probleme în a invada, Iranul nu va mai putea opri traficul petrolier. Și va putea fi invadat și reinclus în sfera de sclavie a Vestului, de unde s-a eliberat prin revoluția islamică din 1979. Petrol mult înseamnă să nu mai fie nevoie de gazul rusesc. Iar Rusia să nu mai poată face față unei viitoare extinderi, chiar separări a unor bucăți din trupul său, cum se încercase și cu Cecenia, pentru a se ajunge la petrolul azer, prin țevile ce tranzitează Georgia și Cecenia. Războiul civilizațional spre nimicirea rasei slave, care rezistă. Fie și prin urmărirea în prim plan a unor scopuri secundare. Dar, cînd spui așa ceva, ești paranoic, desigur. Deși cei ce invocă asta sînt cei ce i-au masacrat pînă i-au nimicit pe amerindieni ca rase. În timp ce aruncă praf în ochii lumii, merg înainte, încolonați spre o confruntare rasistă de proporții mondiale. Ce ar urma după slăbirea Rusiei? China. Deja atacată periodic prin stîrnirea populațiilor din Turkestanul chinez și din Tibet la revoltă. Iar estul Chinei, angrenat deja la morișca industrială occidentală redevine teritoriul concesionat de odinioară, de acum 100 de ani. Se pregătește India. Deja separată și azi, de fapt, și fărîmițîndu-se în continuare. Pînă cînd se va dezintegra. Iar englezii așteaptă, căci doar ei inițiază totul, cu ajutorul americanilor. Și se ajunge iar la colonii pe față, căci Africa va cădea direct, urmată de America Latină. Cît despre Europa Centrală și de Est? Germania, Austria, Ungaria abia așteaptă. Turcia, pe de altă parte, a început deja să se uite peste gardurile vecinilor din Balcani, chiar arătînd cu degetul spre unele teritorii care i-ar aparține. Totul e atît de lent, dar sigur, încît e greu vizibil, chiar pare de neimaginat. Dar, la scara istoriei, 100-200 de ani sînt ca o noapte într-o viață. Iar revizioniștii gîndesc pe termen lung. Au răbdare. Au conștiința că trebuie să conducă, prin orice mijloace. Li se pare natural să-i subordoneze pe alții, să se întoarcă la lumea de acum 200-100 de ani, care era firească atunci, pe care nimeni nu îndrăznea s-o critice, pe care azi o credem trecut mort, dar spre care ne îndreptăm încet. Asta trebuie administrația rusă să înțeleagă și pentru a rezista acestei tendințe trebuie să se pregătească. Pentru că și elefantul e atacat de lei, cînd sînt mulți. Sar toți pe el, deodată. De cele mai multe ori se scutură și scapă, leii nefiind destui, dar uneori îl covîrșesc și-l pun jos. Legea naturală. Darvinismul social, omul e lup pentru om, cum zicea Hobbes. Dă-l încolo pe Kant cu morala lui, cu raționalismul, cu dorința de pace cinstită, cu ideile lui naive de cooperare. Hai cu animalismul, să-i doborîm pe alții, să-i mîncăm de vii!

Cît despre Ucraina cea nerecunoscătoare, moral ea merită să se spargă, să fie împărțită. Pentru că nu doar mafioții ziși lideri, ci și poporul e de vină. Căci cei ce au sprijinit maidanul erau oameni simpli, dar ce s-au pretat la bani să se dedea la fapte antisociale. Rusia nu trebuie să reia doar Crimeea, ci să realipească Rusiei și sudul și estul Ucrainei. Toate teritoriile acestea sînt majoritar populate cu ruși care și doresc liber reintegrarea în Rusia. Doar luînd aceste teritorii, rușii le vor invalida celor din NATO amplasarea oricărui scut în nord și vest, căci el va fi imediat anihilabil din est și sud. Oricum, Ucraina e doar un teritoriu de adunătură, estul și sudul au fost mereu în dispută, între turci și tătari, pe de o parte, ruși, pe de alta, în timp ce vestul și nordul s-au aflat în sfera polonă, ungară și germană. Nemulțumitului i se ia darul, e un proverb. Iar nerecunoștința e un lucru foarte murdar, de neapreciat. Cît despre ucrainenii puri, sînt convins că sînt și printre ei foarte mulți care ar dori să facă iar parte din URSS, sau, cel puțin, dintr-o uniune mai strînsă cu Rusia. Chiar reprezentanții lor, Iușcenko și Timoșenko, le-au furat și nivelurile de viață și iluziile, lăsîndu-i cu suspine și blesteme la adresa trădătorilor. Acum vin alții, tot cu stomacele goale, Kliciko, Iațeniuk, Turcinov și banda lor, aduși pe tronul celei mai roditoare țări din Europa. Și-i asmut pe ucraineni contra rușilor. Care le-au făcut o țară și le-au mărit-o. Dacă și unii ucraineni doresc asta, ce să mai vorbim despre ruși? Ei, așa cum ama spus, se simt parte a Rusiei renăscute, care le dă încredere, ei sînt parte a smereniei, a milei, a simplității, a culorilor, a pasiunilor și patimilor poporului rus, care i-au modelat sufletul. Ei vor să trăiască în Rusia lui Putin. Ei aparțin unei culturi căreia vor să-i aparțină în mod liber ales.

Să facem acum o paralelă de concluzie cu Romînia. Nu se poate spune la fel, din păcate, despre romînii din Moldova de Est, cărora cultura romînă nu le inspiră nicio încredere. Căci, spre deosebire de Rusia, care acum 20 de ani era în genunchi, iar acum e o superputere din nou, Romînia, care acum 25 de ani se eliberase de sub orice tutelă, care avea o industrie competitivă, cu toate sacrificiile impuse, acum e o epavă antrenată în freamătul tot mai mare al valurilor crescînde ale dezintegrării. A vrea să ocupi Moldova, căci ocupație înseamnă administrația nedorită, cînd nu ești în stare să guvernezi propria țară, înseamnă trădarea intereselor de dezvoltare ale țării. A minți poporul cu asemenea obiective, care l-ar duce la sacrificii ai propriilor copii, înseamnă crimă. Ar fi altceva dacă Romînia ar fi o țară dezvoltată, cu o cultură mare, care să-i liniștească pe romînii din jur, care să caute, să dorească alipirea. Ar fi dreaptă și morală dorința de a uni Moldova Romîniei. Dacă așa ar fi, sînt foarte convins că și minoritățile rusă, ucraineană, găgăuză, bulgară și celelalte ar dori să facă parte dintr-o țară ce le-ar da posibilitatea să se exprime liber, să le dea șansa unui trai decent, din munca lor. Dar Romînia neagă aceste drepturi fundamentale chiar propriilor săi cetățeni prin legile strîmbe, prin aplicarea și mai strîmbă a legilor și neaplicarea celor corecte, prin închinarea țării spre poftele Vestului de către propriile servicii secrete, presupuse a o apăra. Și care aruncă unei populații fără cultură politică și fără dorința de a studia otrava așa-zisei uniri, nerealizabile din niciun punct de vedere actualmente, cu un scop doar de a asmuți populația către Rusia, spre folosul Vestului. Fiind, ca și Ucraina, prinsă între două grupuri mafiote care o conduc spre aceeași prăpastie în lupta lor de a o stăpîni în formă medievală. Aceste lucruri trebuie să înțeleagă romînii din evenimentele din Ucraina, nu intoxicările din presa vîndută occidentalilor ce conduc țara prin lacheii de serviciu din București. Romînii trebuie să redevină patrioți, adică să se autoeduce, să lase orgoliul, să ceară dreptul la o viață demnă, să facă ordine și curățenie, să pună ordine socială, nu să clevetească, să arunce cu noroi, să se uite la vecini, așezați pe propriul gunoi și să se lase călcați în picioare de veneticii de la soare-apune. Nici să-i alunge, dar să-i oblige la o conviețuire cinstită și egală. Să ceară egalitatea șanselor pe plan intern, nu să tolereze corupția și furtul, dreptul bîtei și pumnului, cum se întîmplă azi. Acesta e patriotismul, adică educația, cinstea, inventivitatea, creativitatea, curățenia morală și fizică, încurajarea acestor trăsături nu naționalismul gol, ca cel ucrainean de azi, care va duce la autodistrugere, impunerea popriilor opinii altora fără fundament, orgoliul, goliciunea, copierea altora pînă la autodeznaționalizare lentă și sigură. Ucraina e o lecție pentru romîni, de care, încă sper, deși, din păcate, nu cred, vor ține seama, spre propria lor existență într-o țară unită și independentă îndreptată spre dezvoltare și armonie cu vecinii, nu spre conflict și autodistrugere.

Notă: Toate informaţiile prezentate în articol aparţin autorului. Postul de radio Vocea Rusiei nu răspunde pentru ele.

  •  
    şi distribuie pe